Tag Archives: summer green resort

O învățătoare blondă în India – Emoții din prima săptămână

Ajunsă la cazare, mă simțeam ca-n transă. Eram hipnotizată de tot ce se întâmpla în jurul meu și cred că nu mai simțeam nimic: nici foame, nici oboseală, nici dor. Eram amorțită și incapabilă să-mi controlez propriile mișcări. Eram pe pilot automat.

Am intrat în camera unde urma să locuiesc și când am văzut patul nu mi-a mai trebuit nimic. Mi-am lăsat valiza într-un colț, mi-am scos din ea doar pijamaua, prosopul și gelul de duș. Și după ce am curățat de pe mine cele multe ore de mers cu avionul și stat degeaba prin aeroport, m-am aruncat în pat și am adormit ca un prunc.

Când m-am trezit, un sentiment ciudat mi-a pătruns prin tot trupul: „Bun, și acum ce fac?”. Nu cunoșteam pe nimeni din casă, nu aveam nicio idee unde mă aflu cu exactitate și aveam nevoie de o mulțime de lucruri. Bani nu reușisem să scot de pe card, apă nu mai aveam, foame începuse să mi se facă și nici măcar un biscuite rătăcit nu mai aveam prin geantă.
20180303_182946Mi-am pus niște haine curate pe mine și am coborât la parterul casei, unde colegii mei deja făceau planuri de mers la cumpărături și aprovizionat casa cu ce-i mai lipsea, adică aproximativ tot. Am zâmbit și am făcut cunoștință cu ei: trei fete din Vietnam, foarte vesele, mici de statură și cu niște zâmbete până la urechi. Una din fete era venită cu familia ei, cu copilul de 1 an și câteva luni și cu părinții. Prima impresie a fost că sunt niște păpuși de porțelan. Atât de minunate mi s-au părut chipurile lor!

Mai aveam o colegă din Tunisia, care avea un accent incredibil în limba engleză. Când vorbea, îmi dădea o stare de relaxare completă. Puteam să stau ore întregi doar să o ascult cum vorbește, căci vocea ei îmi oferea pace și liniște. Era chiar uimitor! Nimeni, niciodată, nu-mi provocase un asemenea sentiment doar prin simplu-i glas.

Și printre atâtea fete și femei, era și un băiat care din prima secundă mi-a adus aminte de colegul meu de bancă din liceu.  Mereu vesel și pus pe glume, mereu dispus să ne ajute și să ne scoată din impas. Era o adevărată plăcere să fii în compania lui!

IMG_8797

La acest grup s-au alăturat mai târziu și alte două fete din România: Sandra, care a stat cu noi doar două săptămâni, căci a făcut doar cursul pentru 3-6 ani și Roxana, din București, cu care mă mai întâlnisem când am alergat după viză și cu care m-am înțeles foarte bine din primele clipe.

E ciudat cum oameni diferiți, veniți din lumi atât de diferite pot ajunge să formeze o mică familie, în așa puțin timp. Chiar dacă au trecut doar două săptămâni de când am ajuns aici, s-a format deja o relație frumoasă între noi și nu ne putem desprinde unii de alții. Peste tot mergem împreună, mâncăm împreună, ne plimbăm, facem teme și citim împreună. Am încercat chiar să ne uităm la un film indian împreună, dar pentru că eram toți prea obosiți, am adormit înainte să ajungem măcar la jumătatea filmului.

Se numește Bodyguard, e din 2011 și are efecte „speciale” atât de avansate încât toți râdeam cu lacrimi la fiecare scenă de bătaie. Și ca să vă spun și de ce am ales filmul acesta, una din melodiile de pe fundal se numește „Teri Meri” și are instrumentalul identic cu „La Betleem, colo-n jos”. Am descoperit-o când eram în drum spre centrul orașului, căci șoferul din Uber ne-a pus un playlist cu melodii din filme.

Pot să spun cu mâna pe inimă că în prima săptămână am fost în stare de șoc continuu. Stările prin care treceam erau contradictorii și deși făceam tot posibilul să privesc doar partea plină a paharului, din când în când mai întâlneam câte un obstacol care se ținea scai de mine și voia cu tot dinadinsul să mă descurajeze.

#Wait

keep-calm-and-wait-a-minute-9

Dacă plănuiești vreodată să mergi în India, pentru mai mult de o săptămână de vacanță, înarmează-te cu multă răbdare! O să ai nevoie, atunci când ți se promite ceva și vezi că trec 2,3 zile și tot nu ai primit ceea ce ai cerut.

Expresiile „No problem, madam!”, ”Yes, madam!” și „Tomorrow, madam!” sunt la ordinea zilei, numai că nu au nicio valoare! Ți le adresează cu zâmbetul pe buze, iar tu dacă ești mai slab de înger și naiv din fire, îi crezi pe cuvânt. Le zâmbești înapoi și te duci în camera ta, așteptând ziua de mâine, convins fiind că vei primi tot ceea ce ai cerut.

Și vine ziua cu pricina și toată lumea se face că plouă cu pinguini. E liniște și pace în jurul tău, nimeni nu mișcă nici un deget și tu deja începi să clocotești. Și nu e ca și cum le-ai cerut ceva ce nu este esențial în viața ta de zi cu zi.

Dar să vă povestesc exact cum au stat lucrurile.

Primele trei zile am stat într-un complex situat la 2-3 km de școala unde urma să se țină cursul. Acolo aveam frigider, aveam aragaz, aer condiționat, ventilatoare etc. Problema era că nu aveam nici un mijloc de transport până la școală și trebuia să chemăm câte o mașină, prin Uber, în fiecare dimineață. Și cu Uber-ul nu e atât de simplu precum pare! În zona aceea, rar găseai câte o mașină, dacă găseai exista șansa ca după 10 minute de așteptare să renunțe la comandă și să rămâi cu buza umflată și dacă totuși nu renunța la comandă, se oprea la poarta complexului (care era la mama naibii față de casa unde locuiam noi) și refuza să vină în fața casei. Trebuia să-l suni, să încerci să te înțelegi cu el în puțina engleză pe care o știa, să mai aștepți încă vreo 10-15 minute și abia apoi să pleci spre școală.

De aceea, atunci când Hellen ne-a sugerat un alt complex, la 10 minute de mers pe jos distanță față de Pebble Creek Life School, ne-am zis că ar fi o variantă mai bună. Măcar așa am fi știut că dacă plecăm la 8.30 de acasă, până la 9 sigur ajungem la școală. În partea cealaltă, nu aveai nicio garanție că vei ajunge la timp.

429601_pictures891446199498

Așa că am pornit, cu mic cu mare, înghesuiți în 2 mașini, să vedem complexul Summer Green. Când am ajuns la poartă, însă, a trebuit să ne dăm jos și să mai așteptăm vreo 20 de minute. Paznicul l-a sunat pe un coleg, care l-a sunat pe recepționist, care l-a sunat pe manager, care l-a sunat pe proprietar, care le-a transmis că încă nu a ajuns la birou și că mai durează puțin. Ne-am sprijinit de poartă și ne-am conformat situației.

Singura parte bună în toată așteptarea asta a fost că nu eram singură. Dacă aș fi trecut prin toate etapele astea fără colegii mei, cred că aș fi luat foc din primele secunde. Dar așa, ne-am unit energiile pozitive și timpul a trecut altfel.

După ce am așteptat 20 de minute să ne întâlnim cu proprietarul, am mai așteptat 20 de minute ca el să vorbească doar cu Hellen, în birou. Stăteam pe lângă ușă ca niște câini plouați și așteptam să ne bage și pe noi cineva în seamă. După ce am reușit să vorbim cu proprietarul, am pornit spre vila cu pricina. Dar ca să o vedem și pe dinăuntru, a trebuit să mai așteptăm încă 20 de minute lângă ușă, până a venit managerul cu cheia; timp în care țânțarii își făceau de cap în jurul nostru.

Într-un final am reușit să intrăm în casă dar nu am reușit să vedem toate camerele din prima, pentru că erau încuiate și a fost nevoie să mai așteptăm încă vreo 20 de minute să vină un alt soi de manager, mai mic, cu cheile și să ne deschidă camerele.

După ce am văzut și camerele și am luat decizia să ne mutăm cu cățel, cu purcel, acolo, ni s-a spus că nu se poate în seara asta, căci nu au timp să facă curățenie. Ne-am conformat din nou situației și am chemat un Uber. Să mai continui?

După 15 minute, șoferul bineînțeles că a renunțat la comandă. Și ce credeți? Nicio altă mașină nu era disponibilă. Așa că am mai stat așa în poziția musafirilor nepoftiți până când managerului i s-a făcut milă de noi și s-a gândit să ne ofere o soluție: să plecăm fiecare pe câte o motocicletă, cu membrii personalului.

Dar, cum ar spune Greg, trainerul nostru: asta este o poveste ce va fi spusă în altă zi!

#wait a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Deja începem să fim mai relaxați și să nu ne mai agităm ca niște doze de pepsi din prima. Cu răbdare, maică!