Tag Archives: Montessori Galati

”Ajută-mă să gândesc singur!” sau cum să-ți mai muști limba din când în când…

This slideshow requires JavaScript.

Am fost întrebată zilele astea cum mi se pare atmosfera în clasă, dacă am întâmpinat probleme și dacă ceea ce am învățat la curs are legătură cu realitatea de zi cu zi. Și poate că sunt eu o fire uneori prea optimistă, dar când a fost vorba să mă gândesc la ce probleme am întâmpinat, nu mi-a venit niciuna în minte.

Dar nu vă imaginați că în fiecare zi, când am plecat de la școală, am țopăit de fericire în drum spre casă și nu am avut nici un fel de grijă. Au fost zile când mă întrebam dacă într-adevăr lucrurile decurg normal, dacă nu cumva sunt eu prea relaxată și ar fi cazul să mă agit și eu în anumite situații, dacă tratez anumite lucruri cu superficialitate și poate ar trebui să le acord mai multă importanță…

Iar în acele clipe, ajungeam acasă, mă întindeam în pat și mă întrebam următoarele lucruri:

  1. Am avut grijă ca mediul clasei să fie unul potrivit planului de dezvoltare al acestor copii?
  2. Am făcut prezentări copiilor, acoperind toate domeniile prezente în albumele mele?
  3. Am îndrumat copiii spre materialele prezentate anterior, oferindu-le în același timp libertatea de a alege cu ce să lucreze?
  4. Am fost atentă să nu devin un obstacol în calea copiilor și să le ofer ajutorul doar atunci când este imperios?
  5. Am reușit să observ felul în care lucrează copiii și felul în care interacționează unii cu alții?

Dacă răspunsul la aceste întrebări era „da”, mă relaxam, căci știam că sunt pe drumul cel bun. Dacă măcar la una din întrebări aveam dubii, mă reorganizam și încercam să adopt o altă strategie.

Și cum mai bine să faci asta, decât să reiei lectura cursurilor și să-ți aduci aminte de baza de la care e musai să pornești întotdeauna?

Astfel, vreau să scriu astăzi despre unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din teoria prezentată la curs și pe care am reușit să îl observ și să îl pun în practică la clasă.

Conceptul pe care mulți adulți îl consideră dificil este acela de a-i permite copilului să-și construiască propriul „eu”, propriul „sine”. Trăim cu impresia că, fiind adulți, bine crescuți și educați, deținem cunoștințele necesare și știm noi ce e bine și ce nu. Și pentru că noi am trecut deja prin toate etapele, vrem să le ușurăm munca celor mici și să le dăm informațiile pe bandă rulantă, să le arătăm ce și cum trebuie făcut și să îi corectăm pe loc, atunci când greșesc.

Nu vreți să știți de câte ori, în clasă, mi-am mușcat limba, ca să tac și să nu-i fac observație unui copil atunci când greșea. Sau de câte ori mi-am împreunat mâinile la spate, pentru a nu interveni atunci când un copil nu lucra cu un material așa cum îi prezentasem eu. Și de fiecare dată, în minte îmi răsunau vorbele: ”Face copilul un rău iremediabil? Strică materialul? Deranjează copiii din jurul lui?” Iar dacă răspunsul era „nu”, îmi luam agenda, notam observația și mergeam mai departe. La finalul zilei, citeam observațiile și știam cum să mă pregătesc pentru ziua următoare, pentru a-i arăta copilului cum trebuie să procedeze, fără a-l face să se simtă prost pentru că a greșit.

Atunci când acceptăm ideea că micuții își dezvoltă propriile interese singuri, reușim să ne dăm seama că motivația nu este ceva ce vine din exterior, din efortul adultului; ci din propria lor dorință și ambiție de a experimenta și a acumula cunoștințe. Ei nu au nevoie de panouri pe care să le afișăm lucrările, de recompense, de pedepse, competiție și teme. Nu au nevoie de note! La urma urmei, atunci când au învățat să meargă și să vorbească au făcut-o din proprie voință și nu pentru că a fost dorința adultului.

Într-un mediu Montessori, copilul este curios, vrea să descopere cât mai multe, vrea să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile.

În ultima zi înainte de această vacanță scurtă, am intrat în clasă la ora 8.00 și am văzut 5 copii la dulapul cu lanțuri, prinși într-o discuție în contradictoriu. Eu nici nu făcusem ochi bine, nu-mi băusem cafeaua iar ei deja dezbăteau probleme de matematică. Trei dintre ei nu înțelegeau de ce lanțul lung al lui 10, care este atârnat într-un cui, deșirat, are aceeași valoare cu un cub auriu care este poziționat deasupra lui. De unde și până unde are cubul acela auriu valoarea 1000? Că doar ei au lucrat cu lanțul lung al lui 10, au pus etichetele corespunzătoare… dar ce legătură are cubul cu lanțul? Iar ceilalți doi, încercau să le demonstreze legătura dar nu erau suficient de expliciți.

Credeți că mi-a mai ars de cafea? Am stat și i-am observat câteva minute și când am văzut că cei doi micuți au renunțat la idee, pentru că nu reușeau să se facă înțeleși, m-am dus spre ei și i-am întrebat dacă au nevoie de ajutor. Răspunsul a fost „da”, fapt pentru care am făcut o prezentare pe care nu o aveam în program. Și am vorbit despre pătratul și cubul unui număr cu niște copii de 7-8 ani. Și îi priveam în ochi și vedeam sclipirea, vedeam curiozitatea, vedeam interesul. Iar în mine era o explozie de sentimente! Nu-mi venea să cred cât adevăr există în cuvintele pe care le-am auzit la curs. Iar atunci când am văzut că au înțeles ideea și că pot explora mai departe fără ajutorul meu, am știut că nu mai era nevoie de mine și m-am ridicat. I-am observat în continuare și am văzut că exista același interes, chiar dacă adultul nu mai era acolo să îi supravegheze. Nu era nimeni în preajmă să le spună „hai, hai, calculează! Află cât face 6²!” dar ei asta făceau.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce vreau să subliniez prin asta este că micuții sunt curioși prin propria lor natură, nu au nevoie întotdeauna de un adult care să le spună ce și când trebuie să învețe. Dacă îi observi și le oferi impulsul necesar, ei sunt dornici să exploreze, să afle, să caute informații în cărți, să-și întrebe colegii mai mari și să le solicite ajutorul.

Eu nici nu eram în clasă când ei deja își manifestau curiozitatea și voiau să afle mai multe decât le arătasem eu într-o prezentare anterioară.

Este suficient să le dai cheile, iar ei își deschid propriile uși. E suficient să le stârnești interesul printr-o prezentare de 5-10 minute, iar ei vor aprofunda singuri. Iar atunci când se vor bloca în dreptul unei uși, nu vor ezita să-ți ceară ajutorul! Trebuie doar să le acorzi timp și încredere.

Aaa… și să-ți mai muști limba din când în când!

A vrea o alternativă = a încerca o alternativă – Metoda Montessori

abouthershey

De când m-am întors de la curs, din India, am avut ocazia să vorbesc cu multe persoane despre ceea ce am învățat acolo, despre ce m-a surprins și m-a făcut să privesc altfel tot ceea ce înseamnă „metoda Montessori”.

Și bineînțeles că am avut parte de tot soiul de reacții. Unii erau curioși, cereau din ce în ce mai multe detalii și voiau să înțeleagă de ce am îmbrățișat metoda aceasta și cu ce e ea mai specială decât stilul tradițional; „că doar toți am stat în bănci 5 ore pe zi și am tocit manualele și nu a ajuns niciunul din noi boschetar.” Alții erau indiferenți și-mi urau succes pe mai departe. Altora le surâdea ideea de a-și înscrie copilul la o astfel de școală. Iar alții strâmbau din nas înainte să apuc să termin prima frază.

Uneori am insistat pe subiect și am încercat să îmi argumentez punctul de vedere, alteori am renunțat pentru că realizam că oricâte argumente aș aduce, nu ar folosi la absolut nimic. Uneori e mai bine să zâmbești și să dai din cap, decât să te lupți cu morile de vânt.

Dar mi-am adus aminte că am blog și că el îmi permite să-mi termin ideea și nu mă întrerupe cu săgeți de negativism.

Primul punct pe care vreau să-l abordez este următorul: toată lumea se plânge de sistemul de rahat, de examene, de manuale, de teme și ghiozdane mult prea grele. Da, haideți să recunoaștem! Toți dăm din cap aprobator și ne batem cu palma pe genunchi, exclamând ”Da, mă, așa e!” când mai apare câte unu la televizor, revoltat de ceea ce se întâmplă cu educația copiilor. Dar tot noi, aceeași turmă, ridicăm câte o sprânceană și punem o mână în șold, exclamând „N-are cum, mă, să meargă așa!”, atunci când apare un altul care propune o alternativă!

Ne-am obișnuit să-l luăm pe ”nu” în brațe. Vrem o schimbare, ne-am săturat de aceleași metode învechite, de același sistem defect, dar când ne iese în cale o posibilă soluție, primele cuvinte pe care le rostim sunt ”Da, dar…”.

”Da, dar…”. Da, dar ce? Ai găsit tu partea negativă imediat. Ai citit tu în stele ca dacă încerci asta, eșecul e garantat! Ți s-a arătat Sfântul Duh în vis aseară și ți-a zis că n-are sens să te mai chinui! Mai bine mergi ca până acum, că cine ești tu să încerci să schimbi ceva? Un fir de iarbă pe o câmpie întinsă…

Și încercatul acesta… și aici e o problemă! Că una e să încerci o lună, două și alta e să perseverezi. Că apar obstacole pe drum, asta-i viața! Nu există drum fără obstacole. Important e să găsești soluții, nu să cauți vinovatul, să-l arăți cu degetul.

chorelist

Și un alt punct pe care îmi doresc de mult să-l ating, dar poate că n-am avut până acum elanul necesar este acesta: de ce atunci când încercăm să ne abatem puțin de la a îndopa copiii cu informații din zeci de domenii și vrem să îi integrăm în societate, să îmbinăm materiile predate cu lecții de viață, unora li se pare că vrem să umilim copiii?

E umilitor să înveți să ai grijă de mediul în care trăiești zi de zi? E umilitor să fii ordonat, să strângi după tine? E mai bine să crească neștiind cum se așază tacâmurile, cum se îngrijește o floare, cum se întrețin obiectele pe care le mânuiește zi de zi iar când devine adult să se lovească de toate și să fie neîndemânatic?

Să ne imaginăm un pic:

Lăsăm copilul să se concentreze pe ceea ce e cu adevărat important: tabla înmulțirii, timpurile verbale, etimologia cuvintelor și anii de domnie ai lui Basarab I. Nu mai încercăm să îl învățăm că trebuie să-și spele fructul înainte să-l mănânce, îl spălăm noi, că doar nu ne cade mâna; nu-i mai arătăm cum să îl taie, că dacă își taie degetul? Tăiem noi, că doar nu ne cade mâna; nu-i mai arătăm ca dacă și-a ascuțit creionul și au căzut resturi sub masă, acestea trebuie măturate. Mătură femeia de serviciu, că doar de asta e plătită. Nu-i mai arătăm cum să pună la loc obiectele pe care le folosește. Le strângem noi, că avem două mâini și palmele mai mari, apucăm mai multe deodată și se termină imediat curățenia.

Și copilul crește … devine adolescent. Și atunci, brusc, părinții încep să se plângă: „vai, ce dezordonat este copilul meu! Își lasă toate aruncate prin cameră, mănâncă chipsuri și-și lasă ambalajele peste tot, mușcă din măr și-l lasă pe birou, sunt straturi de praf la el pe raft și el nu vrea să ridice un deget în privința asta!”. Păi, să ne înțelegem un pic! Părerea mea este că el dintotdeauna a fost așa. Numai că până acum a fost mic și drăgălaș și mamei îi era mai mare dragul să strângă după el, pentru că a fost harnic și a stat cuminte în camera lui și s-a jucat.

Dezordinea nu vine odată cu adolescența. Numai că nouă ni se pare că dacă a crescut, automat trebuie să știe să facă ordine la el în cameră.

Și să mergem un pic mai departe: adolescentul se transformă în adult și se mută la casa lui. Și dă față-n față cu mașina de spălat, cu aragazul, cu frigiderul care e pe ducă pentru că nu a fost dezghețat la timp, cu becul care s-a ars și trebuie schimbat, cu gunoiul care nu se duce singur și emană mirosuri care ajung prin toată casa, oricât de bine ai închide ușile. Și atunci sună telefonul mamei: ”Mamăăăăă, uite ce mi se întâmplă! Ce fac?”.

Și acum să derulăm înapoi: nu mai bine facem pași mici, încă din fragedă pruncie? Nu e mai bine să împăturim un șervețel, să ștergem un praf, să aruncăm la coșul de gunoi, să fim responsabili cu alte cuvinte, de mici?

Nu vă imaginați că în sistemul Montessori copiii vin la prima oră și se apucă de frecat podele, de călcat fețe de masă și nu dobândesc nici un fel de cunoștință. Dar în sistemul Montessori, considerăm că e importantă și o lecție de viață pe zi, pe lângă toate domeniile pe care dorim să le abordăm. Și, apropo, aceasta lecție nu durează mai mult de 10-15 minute.

Și sunt 10-15 minute pe zi, care pot face diferența peste ani între „Hai, mai lasă-mă cu ordinea și curățenia ta, că am treabă pe Snapchat!” și „Mamă, vrei să așezăm masa împreună?”.

Sunt multe lucruri despre stilul Montessori despre care vreau să scriu. Dar aștept începerea noului an școlar, aștept să treacă o perioadă în care o să fac tot posibilul să pun în aplicare tot ceea ce am învățat în India și o să mă întorc și la scris.

O să las faptele să se transforme în exemple personale, pe care să le aștern lângă ideile ce-mi stau deja bine înrădăcinate în minte.

Un an școlar minunat le urez tuturor micuților și îmi doresc ca fiecare copil să-și atingă potențialul, să-și urmeze interesul și pasiunea și să devină un om în adevăratul sens al cuvântului!

b919091e50cc45d358444ad9ed7a4fc3

O învățătoare blondă în India – 5 săptămâni de curs Montessori

Nici nu știu cum au trecut 5 săptămâni de când am ajuns aici. În fiecare zi activitatea este atât de intensă încât nici nu îmi dau seama când vine miezul nopții și nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Iar, de cele mai multe ori, mă culc fără să fi terminat toate temele. Așa că mă trezesc a doua zi odată cu găinile și o iau de la capăt.

Din fericire, nu trebuie să predăm temele decât o dată pe săptămână. Partea mai urâțică este, însă, că dacă nu te apuci de teme în ziua în care ți-a fost prezentat cursul respectiv, se adună și se tot adună și când vine weekendul nu știi cum să faci să le termini mai repede, ca să poți să ieși și tu măcar la o plimbare în jurul curții.

Niciuna din prezentări nu a fost imposibilă până acum. Nu mi s-a părut nimic atât de dificil încât să zic că nu mă pot descurca, însă volumul de muncă e atât de mare încât uneori îți vine să o iei pe câmpie! Dacă nu ar fi atât de interesante informațiile prezentate și dacă Greg ar fi fost monoton și sobru, sunt convinsă că ceva s-ar fi stricat sus, la mansarda mea.

images

În fiecare zi, avem trei perioade de curs cu trainerul și o perioadă de practică în clasă. Așa că în fiecare zi trecem prin măcar trei ”lecții” pe care trebuie să le recitim, apoi, acasă și să le facem rezumat, plus o altă pagină cu notițe personale – ce ni s-a părut nouă interesant, ce putem adăuga etc. Iar pe lângă teorie, mai sunt și prezentările propriu-zise ale materialelor, pe care le exersăm în perioada de practică. Și lor trebuie să le facem, apoi, un soi de schiță cu pașii pe care îi urmăm.

Sunt zile când Greg pasează ștafeta celor doi asistenți ai lui: Eduardo (Spania) și Madhavi (India), care sunt ”trainers in training” – se pregătesc să îi ia pâinea de la gură – și atunci este și mai dificil, căci trebuie să le descifrezi engleza și să te prinzi când trebuie să iei notițe și când se citește, de fapt, din cursul pe care îl ai și tu în față. Cu Eduardo e mai simplu, căci vorbește mai rar și îi înțeleg accentul spaniol, dar când Madhavi trece la microfon, un soi de panică mă învăluie, căci știu că nu voi înțelege mare lucru. Nu o învinuiesc, Doamne ferește, probabil și ei îi este dificil să înțeleagă când cineva vorbește cu alt accent. Sunt convinsă că amândoi au emoții și dau tot ce-i mai bun din ei dar nu pot să nu mă las afectată de asta, căci înseamnă să muncesc dublu acasă.

Și, bineînțeles, mai sunt momentele când se întrerupe curentul în mijlocul cursului și nu mai pot fi folosite microfoanele, ventilatoarele și aparatele de aer condiționat. Sau când ești acasă, cu ochii-n laptop și ești concentrat să formulezi o idee genială și exact când începi să tastezi, pică lumina! Continui să tastezi, bineînțeles, căci laptopul are bateria cât de cât încărcată, dar te chiorăști cu lanterna de la telefon pe caiet, să îți descifrezi scrisul, răsfoiești cărțile și cauți pasajul ăla care ești convins că s-ar potrivi la fix în notițele personale.

Iar în momente din astea te bufnește râsul! Căci știi că varianta cu enervatul și plânsul nu te-ar ajuta cu nimic. Cel mai probabil ți-ar cauza o durere de cap. Aștepți să treacă pana de curent și să poți să-ți continui activitatea. Și-ți aduci aminte de povestea ”God with No Hands” de la curs și de întunericul cel mai întunecat de care vorbea Greg și te bufnește râsul din nou!

Și da, sunt clipe când te uiți în oglindă și te întrebi ”De ce fac asta?” și atunci îți amintești pasaje din curs care ți-au făcut ochii să-ți iasă din orbite de uimire, de vorbe care ți-au trimis fiori prin tot corpul și nu în ultimul rând, de motivul principal: să-i ajuți pe micuți să-și atingă potențialul!

Îți aduci aminte de felul în care ai fost educat tu în școală, de clipele de teamă, de învățatul cu forța, de memoratul ca papagalul și de clipele de confuzie și realizezi că niciun copil din lume nu trebuie să mai treacă prin așa ceva vreodată. Și asta pentru că există metode mult mai eficiente pentru dezvoltarea naturală și normală a unui copil; a oricărui copil!

pink-floyd-the-wall-teacher-thewall-161pyxurz

Și vreau să închei cu o idee care m-a marcat săptămâna aceasta pentru că mi-am dat seama cât de cârcotași suntem noi adulții cu cei mici.

Un copil vine la tine cu o compunere la care s-a chinuit ore întregi. A desenat un soare verde în colțul din dreapta al paginii și în stânga a scris ”dorin”. Vine spre tine cu entuziasm în ochi și spune ”Doamna, îți place povestea mea?”.

Și tu, ca ”Doamnă” care ai trecut prin viață, ai terminat o școală generală, un liceu, o facultate, poate ai făcut și master și încă vreo țânșpe cursuri de perfecționare pe lângă, iei foaia și începi:

”Vai, da ce urât ai scris! Și cu soarele ăsta verde aici ce este? Unde ai mai pomenit tu soare verde? Ce culoare are soarele, copii? Și numele, ți l-ai scris cu literă mică! Vai, du-te și refă-o! Nici nu vreau să mă mai uit la ea. O-ri-bil!”

Și asta facem toți (bine, poate nu chiar așa, dar am dramatizat de dragul artei)!

Criticăm și încercăm să reparăm tot ce fac copiii, pentru că din punctul nostru de vedere nu este ”perfect” și TREBUIE să fie perfect ACUM, dacă nu IERI!

Și dacă stai să te gândești mai bine, copilul nu te-a întrebat ”Doamna, am scris/colorat corect?”. Te-a întrebat, de fapt, ce părere ai despre creația sa. Pentru că în orele acelea în care a stat cu pixu-n mână deasupra foii, mintea lui a lucrat și împreună cu imaginația au dat naștere acelui text.

0fd265b516408d9fdc3422337a3c5eb0

Și nu dați ochii peste cap, citind asta, rogu-vă!

Nu zice nimeni să nu îl corectezi și să-l lași să scrie aiurea toată viața. Dar nu trebuie să-i tai aripile în secunda aia și să vezi doar ce nu a făcut corect. Da, poți să notezi apoi în agenda ta personală că Dorin a greșit aia, aia și aia și să te gândești ce poți să faci TU ca să-l ajuți să se corecteze, fără să-l pui la zid. Ce materiale poți să îi prezinți, ce alt mod mai poți aborda, ce activități poți să-i sugerezi etc.

Dar e mai „la îndemână” să-i spui atunci și să scapi de-o grijă, nu? Doar el e mic și tu ești mare! El nu știe nimic, iar tu ai trei facultăți și e de datoria ta să-l înveți cum e bine!

Și mai e ceva… dacă ție ți-ar reproșa șeful tău în continuu că faci numai greșeli și te-ar pune să o iei de la capăt din nou și din nou și din nou, până când i se pare lui că e „perfect”, ți-ar mai face plăcere activitatea respectivă? Sau ți-ar provoca un soi de repulsie?

Ei cam așa e și cu micuții atunci când îi forțăm să refacă ceva, atunci, pe loc, doar pentru că nu ne convine nouă gradul de perfecțiune al activității realizate!

Astfel de povești și de idei care apar de-a lungul orelor de curs mă fac să vreau să merg mai departe, în ciuda problemelor care se ivesc zilnic aici! Căci nu, nu e totul minunat așa cum pare din pozele pe care le pun pe Facebook. Dar e mai bine să privesc doar partea plină a paharului, decât să mă afund în tot ceea ce nu e în regulă.

Astfel de idei îmi deschid ochii și mă fac să vreau să schimb ceva la mine, ca să pot apoi să-i ajut pe micuți și să nu fiu un obstacol, să nu fiu doar un alt adult care critică tot ce prinde și vrea să-i îndese în minte copilului cât mai multe informații!

P.S: nici noi adulții nu avem cum să le știm pe toate! De când sunt aici am aflat atât de multe informații noi încât de multe ori m-am întrebat ”Băi, da’ cât de băbăloaică și săracă în cunoștințe am putut fi? Ce naiba am făcut cu timpul meu până acum de nu știam toate detaliile acestea?”.

sursa foto: pinterest.com