3 lucruri esențiale – mișcare, comunicare, libertate

Uneori mă gândesc la orele petrecute în școală, cu fundul lipit de bancă, căci nu aveam voie să ne ridicăm așa când aveam noi chef, cu gândurile încuiate în minte, căci nu aveam voie să ni le exprimăm fără să ridicăm o mână în aer și să fim numiți și cu spatele cocoșat, căci după primele 3 ore deja nu-ți mai venea să te gândești la sănătate și să-ți mai controlezi poziția. Apoi mă gândesc la acest nou sistem pe care l-am îmbrățișat, sistemul Montessori, și îmi dau seama că așa ar fi trebuit să fie dintotdeauna orice sistem de învățământ, dacă adulții s-ar fi oprit pentru o secundă și ar fi observat copiii. Dacă ar fi lăsat pentru câteva clipe ideea de a ”îndopa cu informații” deoparte și ar fi văzut care sunt caracteristicile copiilor la diferite vârste, ar fi realizat cât de ușor este să îi ghidezi spre a învăța, spre a se dezvolta armonios și spre a-și fructifica potențialul.

Poate ar fi văzut că micuții au o energie fără măsură și nu ar mai fi încercat să-ți țină blocați în bănci 50 de minute din 60. Da, copiii în planul al doilea de dezvoltare (6-12 ani) dau dovadă de o rezistență și o energie extraordinară. E normal ca pe noi, adulții, să ne copleșească, căci nouă ne trebuie 5 cafele pe zi ca să facem față cu brio la toate sarcinile. Dar lor nu le trebuie nimic! De ce? Pentru că așa este în natura lor! În natura noastră, a oamenilor, la urma urmei; căci și noi am fost copii și ar trebui să ne aducem aminte de clipele când alergam ca bezmeticii prin parcuri și prin spatele blocului și ne cocoțam în cel mai înalt copac.

De asemenea, ar trebui luat în vedere instinctul pe care îl au de a forma grupuri, de a socializa, de a lega prietenii. Copiii își construiesc propria lor comunitate în miniatură și au nevoie de asta pentru a progresa. Vor să interacționeze cu alți copii, vor să lucreze împreună și să încerce pe pielea lor regulile societății din care fac parte. Dacă stăm și îi observăm puțin în aceste grupuri, vom vedea cum fiecare membru al grupului dobândește un statut, cum dau dovadă de loialitate și chiar dacă apar conflicte între ei, sunt capabili să și le rezolve singuri și să se poarte, apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînțeles, asta dacă adultul își poate mușca limba și nu intervine!

O altă caracteristică importantă, pe care unii adulți nu prea vor să o ia în considerare, este dorința de a lucra intens pe ceva ce îi pasionează. Maria Montessori a numit-o ”Great Work”. Ca să explic, pe românește: în loc să facă 100 de adunări cu trecere peste ordin și să umple caietul, preferă să aleagă două numere ”kilometrice” și să petreacă jumătate de oră – o oră, adunându-le pe acelea – cu sau fără material Montessori.

Dar asta se întâmplă doar dacă noi le dăm libertatea de a face această acțiune, dacă le permitem să-și urmeze ritmul și să-și ducă activitatea la bun sfârșit și nu le impunem altceva! Și am văzut asta pe propria mea piele:

Când le-am spus copiilor că ar trebui să facă minim 3 adunări cu un material, le-au făcut pe acelea 3 și au abandonat misiunea. Când am încercat să le stârnesc interesul și să le propun activități, jucând puțin teatru (da, e permis să faci asta și funcționează!): ”Sunt curioasă care sunt cele mai mari numere pe care le poți aduna cu acest material!” sau ”Eu nu cred că este posibil să umpli o pagină cu adunări de acest tip!”, ghiciți ce! Au făcut asta toată ziua și cu entuziasm în privire! Iar când terminau o adunare cu numere formate din 10-12 cifre și veneau la mine să-mi arate, nu pot să descriu sclipirea din ochișorii lor. Reușiseră! Era o victorie pentru ei! Era acea muncă măreață de care vorbea Maria Montessori.

Și există o reacție generală a adulților, la astfel de momente:

”Ai pierdut toată ziua făcând doar asta?” – pentru că refuză să observe ce a făcut, de fapt, acel copil și cum și-a folosit gândirea, imaginația și logica pentru a finaliza acea activitate. Nu a făcut „doar asta”, ci a făcut „ASTA”!

Era o vorbă românească: ”Decât mult și prost, mai bine puțin și bun!” Numai că este foarte dificil să ne scoatem din cap ideea că la școală trebuie să scrii mult! Să umpli pagini, să dai din mână până nu-ți mai simți buricele degetelor. Și ne concentrăm atât de mult pe această idee de „scris în caiet” încât uităm de cealaltă parte esențială: vorbitul – comunicarea.

”Cine are cu adevărat nevoie să exerseze vorbitul în școală? Și cine vorbește cel mai mult, de fapt? Exact! Copiii au nevoie dar profesorul e cel care vorbește!” (John Holt –”How children learn”)

Nu vi se pare un pic ciudat că ne axăm atât de mult pe acest scris în caiet, scris frumos, scris caligrafic, scris, scris, scris… și uităm puțin de vorbit? Apoi ne plângem pe la colțuri: „uite, dom’le, îl întreb ceva pe Costeluș și nu e în stare să lege două cuvinte!”.

Păi cum să lege oare cuvintele acelea dacă nu a exersat comunicarea? Dacă mereu i s-a spus să tacă și să se concentreze pe ce „are de făcut”? Cum să fie dornic și entuziasmat să-și exprime părerea când, de fiecare dată când a vrut să facă asta, i s-a atras atenția că vorbește prea mult, în loc să termine activitatea mai repede și să treacă la următoarea, că trece ziua și n-a făcut nimic!

Mă aprind în scris și n-ar trebui, dar jur că uneori ar trebui să ne uităm în oglindă și să ne dăm două, trei palme! Cum să le cerem copiilor să vorbească doar în șoaptă sau să tacă din gură? Noi facem asta când suntem la muncă? Vorbim în șoaptă cu colegul, colega? Sau nu vorbim unul cu altul toată ziua și ne concentrăm doar pe sarcini? Haideți să fim serioși!

Acum două zile, Greg ne-a vorbit despre importanța comunicării în viața micuților și ne-a spus clar și răspicat: ”Dacă intri într-o clasă Montessori de 6-12 ani și e gălăgie de nu poți să te înțelegi cu omul de lângă tine, e o problemă. Dacă intri într-o clasă Montessori și e liniște de-ți auzi respirația iar copiii vorbesc doar în șoaptă, iar e o problemă!”. Iar dacă omul ăsta care are atâta experiență în spate în sistemul Montessori spune că trebuie să îi lăsăm pe copii să comunice între ei, căci face parte din procesul lor de dezvoltare, înseamnă că știe ce zice!

Problema e că noi nu prea știm definiția cuvântului „gălăgie”. Ar trebui să o citim, din dicționar, în fiecare dimineață, când ne bem cafeaua. 😊

În concluzie, NU e bine ca micuții să tacă din gură, să stea cu fundul lipit de scaun, să facă doar activitatea pe care o au în față și să scrie până le amorțește mâna pe stilou! Micuții ar trebui să facă activități care necesită mișcare, comunicare și socializare!

%d bloggers like this: