Tag Archives: curs montessori

O învățătoare blondă în India – 5 săptămâni de curs Montessori

Nici nu știu cum au trecut 5 săptămâni de când am ajuns aici. În fiecare zi activitatea este atât de intensă încât nici nu îmi dau seama când vine miezul nopții și nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Iar, de cele mai multe ori, mă culc fără să fi terminat toate temele. Așa că mă trezesc a doua zi odată cu găinile și o iau de la capăt.

Din fericire, nu trebuie să predăm temele decât o dată pe săptămână. Partea mai urâțică este, însă, că dacă nu te apuci de teme în ziua în care ți-a fost prezentat cursul respectiv, se adună și se tot adună și când vine weekendul nu știi cum să faci să le termini mai repede, ca să poți să ieși și tu măcar la o plimbare în jurul curții.

Niciuna din prezentări nu a fost imposibilă până acum. Nu mi s-a părut nimic atât de dificil încât să zic că nu mă pot descurca, însă volumul de muncă e atât de mare încât uneori îți vine să o iei pe câmpie! Dacă nu ar fi atât de interesante informațiile prezentate și dacă Greg ar fi fost monoton și sobru, sunt convinsă că ceva s-ar fi stricat sus, la mansarda mea.

images

În fiecare zi, avem trei perioade de curs cu trainerul și o perioadă de practică în clasă. Așa că în fiecare zi trecem prin măcar trei ”lecții” pe care trebuie să le recitim, apoi, acasă și să le facem rezumat, plus o altă pagină cu notițe personale – ce ni s-a părut nouă interesant, ce putem adăuga etc. Iar pe lângă teorie, mai sunt și prezentările propriu-zise ale materialelor, pe care le exersăm în perioada de practică. Și lor trebuie să le facem, apoi, un soi de schiță cu pașii pe care îi urmăm.

Sunt zile când Greg pasează ștafeta celor doi asistenți ai lui: Eduardo (Spania) și Madhavi (India), care sunt ”trainers in training” – se pregătesc să îi ia pâinea de la gură – și atunci este și mai dificil, căci trebuie să le descifrezi engleza și să te prinzi când trebuie să iei notițe și când se citește, de fapt, din cursul pe care îl ai și tu în față. Cu Eduardo e mai simplu, căci vorbește mai rar și îi înțeleg accentul spaniol, dar când Madhavi trece la microfon, un soi de panică mă învăluie, căci știu că nu voi înțelege mare lucru. Nu o învinuiesc, Doamne ferește, probabil și ei îi este dificil să înțeleagă când cineva vorbește cu alt accent. Sunt convinsă că amândoi au emoții și dau tot ce-i mai bun din ei dar nu pot să nu mă las afectată de asta, căci înseamnă să muncesc dublu acasă.

Și, bineînțeles, mai sunt momentele când se întrerupe curentul în mijlocul cursului și nu mai pot fi folosite microfoanele, ventilatoarele și aparatele de aer condiționat. Sau când ești acasă, cu ochii-n laptop și ești concentrat să formulezi o idee genială și exact când începi să tastezi, pică lumina! Continui să tastezi, bineînțeles, căci laptopul are bateria cât de cât încărcată, dar te chiorăști cu lanterna de la telefon pe caiet, să îți descifrezi scrisul, răsfoiești cărțile și cauți pasajul ăla care ești convins că s-ar potrivi la fix în notițele personale.

Iar în momente din astea te bufnește râsul! Căci știi că varianta cu enervatul și plânsul nu te-ar ajuta cu nimic. Cel mai probabil ți-ar cauza o durere de cap. Aștepți să treacă pana de curent și să poți să-ți continui activitatea. Și-ți aduci aminte de povestea ”God with No Hands” de la curs și de întunericul cel mai întunecat de care vorbea Greg și te bufnește râsul din nou!

Și da, sunt clipe când te uiți în oglindă și te întrebi ”De ce fac asta?” și atunci îți amintești pasaje din curs care ți-au făcut ochii să-ți iasă din orbite de uimire, de vorbe care ți-au trimis fiori prin tot corpul și nu în ultimul rând, de motivul principal: să-i ajuți pe micuți să-și atingă potențialul!

Îți aduci aminte de felul în care ai fost educat tu în școală, de clipele de teamă, de învățatul cu forța, de memoratul ca papagalul și de clipele de confuzie și realizezi că niciun copil din lume nu trebuie să mai treacă prin așa ceva vreodată. Și asta pentru că există metode mult mai eficiente pentru dezvoltarea naturală și normală a unui copil; a oricărui copil!

pink-floyd-the-wall-teacher-thewall-161pyxurz

Și vreau să închei cu o idee care m-a marcat săptămâna aceasta pentru că mi-am dat seama cât de cârcotași suntem noi adulții cu cei mici.

Un copil vine la tine cu o compunere la care s-a chinuit ore întregi. A desenat un soare verde în colțul din dreapta al paginii și în stânga a scris ”dorin”. Vine spre tine cu entuziasm în ochi și spune ”Doamna, îți place povestea mea?”.

Și tu, ca ”Doamnă” care ai trecut prin viață, ai terminat o școală generală, un liceu, o facultate, poate ai făcut și master și încă vreo țânșpe cursuri de perfecționare pe lângă, iei foaia și începi:

”Vai, da ce urât ai scris! Și cu soarele ăsta verde aici ce este? Unde ai mai pomenit tu soare verde? Ce culoare are soarele, copii? Și numele, ți l-ai scris cu literă mică! Vai, du-te și refă-o! Nici nu vreau să mă mai uit la ea. O-ri-bil!”

Și asta facem toți (bine, poate nu chiar așa, dar am dramatizat de dragul artei)!

Criticăm și încercăm să reparăm tot ce fac copiii, pentru că din punctul nostru de vedere nu este ”perfect” și TREBUIE să fie perfect ACUM, dacă nu IERI!

Și dacă stai să te gândești mai bine, copilul nu te-a întrebat ”Doamna, am scris/colorat corect?”. Te-a întrebat, de fapt, ce părere ai despre creația sa. Pentru că în orele acelea în care a stat cu pixu-n mână deasupra foii, mintea lui a lucrat și împreună cu imaginația au dat naștere acelui text.

0fd265b516408d9fdc3422337a3c5eb0

Și nu dați ochii peste cap, citind asta, rogu-vă!

Nu zice nimeni să nu îl corectezi și să-l lași să scrie aiurea toată viața. Dar nu trebuie să-i tai aripile în secunda aia și să vezi doar ce nu a făcut corect. Da, poți să notezi apoi în agenda ta personală că Dorin a greșit aia, aia și aia și să te gândești ce poți să faci TU ca să-l ajuți să se corecteze, fără să-l pui la zid. Ce materiale poți să îi prezinți, ce alt mod mai poți aborda, ce activități poți să-i sugerezi etc.

Dar e mai „la îndemână” să-i spui atunci și să scapi de-o grijă, nu? Doar el e mic și tu ești mare! El nu știe nimic, iar tu ai trei facultăți și e de datoria ta să-l înveți cum e bine!

Și mai e ceva… dacă ție ți-ar reproșa șeful tău în continuu că faci numai greșeli și te-ar pune să o iei de la capăt din nou și din nou și din nou, până când i se pare lui că e „perfect”, ți-ar mai face plăcere activitatea respectivă? Sau ți-ar provoca un soi de repulsie?

Ei cam așa e și cu micuții atunci când îi forțăm să refacă ceva, atunci, pe loc, doar pentru că nu ne convine nouă gradul de perfecțiune al activității realizate!

Astfel de povești și de idei care apar de-a lungul orelor de curs mă fac să vreau să merg mai departe, în ciuda problemelor care se ivesc zilnic aici! Căci nu, nu e totul minunat așa cum pare din pozele pe care le pun pe Facebook. Dar e mai bine să privesc doar partea plină a paharului, decât să mă afund în tot ceea ce nu e în regulă.

Astfel de idei îmi deschid ochii și mă fac să vreau să schimb ceva la mine, ca să pot apoi să-i ajut pe micuți și să nu fiu un obstacol, să nu fiu doar un alt adult care critică tot ce prinde și vrea să-i îndese în minte copilului cât mai multe informații!

P.S: nici noi adulții nu avem cum să le știm pe toate! De când sunt aici am aflat atât de multe informații noi încât de multe ori m-am întrebat ”Băi, da’ cât de băbăloaică și săracă în cunoștințe am putut fi? Ce naiba am făcut cu timpul meu până acum de nu știam toate detaliile acestea?”.

sursa foto: pinterest.com

O învățătoare blondă în India – Aventuri pe motocicletă

Stau în fund pe podea, rezemată de perete și plâng. Da, plâng dar și râd în același timp! Mă uit în oglindă și nu mă recunosc: părul îmi este ciufulit, rimelul mi se scurge pe obraji și totuși fiori îmi trec prin tot corpul. Mă uit la picioare și văd cum praful s-a așezat ca la el acasă printre degete. Nu am mai fost așa murdară din copilărie, de când mă scăpa mama câte o săptămână la țară și când venea să mă ia acasă, nu mă mai recunoștea.

Nu-mi pot stăpâni glandele lacrimale și mă las în voia emoțiilor. Un val de teamă își face loc în stomacul meu și brusc, îmi simt genunchii cum încep să-mi tremure.

„Puteam să mor! Da, chiar puteam să mor! Existau șanse destul de mari să intrăm în camion! De fapt, exista posibilitatea să ne izbim de orice mașină a trecut pe lângă noi.”

b6d1974f3303503e0a832507d416e7de

În seara cu vizita la Summer Green Resort, am fost nevoiți să plecăm înapoi la cazare cu motocicletele. Băieții care lucrau acolo s-au oferit să ne ducă acasă, căci nu găsisem nici un Uber și afară se întunecase, iar din punctul lor de vedere era mai sigur să ne ducă ei pe motociclete decât să plecăm noi singuri, pe jos.

Drept urmare, ne-am cocoțat fiecare în spatele câte unui indian, ne-am spus o rugăciune scurtă în gând și am pornit la drum. Nu era ca și cum vreunul din noi putea să facă mofturi și să spună „băi, eu merg pe jos” sau „unde e casca? Nu mă urc dacă nu-mi dai cască!”. Așa-i când te afli într-o țară pe care nu o cunoști. Trebuie să-ți ajustezi așteptările și să începi să lași de la tine, dacă vrei să fii ajutat. Căci oamenii sunt buni și sufletiști, dornici să te ajute… numai că te ajută în felul lor!

Așa că m-am văzut și pe o motocicletă, ținându-mă strâns de umerii unui indian care se vedea că nu se simte deloc confortabil cu felul în care îl țin. Din punctul meu de vedere era o variantă mai bună decât să-l iau în brațe ca pe un stâlp. Aveam să observ apoi, făcând alte drumuri cu mașina, că ei merg foarte relaxați pe motociclete. Pasagerii din spate mai și dorm în același timp, nu se țin de nimeni și de nimic, își fac poze, își mănâncă micul dejun etc.

Numai că eu, în momentul acela, aflată pe o motocicletă cu un străin, fără cască și cu un morcov adânc înșurubat în posterior, mai aveam un pic și-mi înfigeam și unghiile în umerii lui, de teamă.

Inițial, am încercat să țin ochii închiși, dar concertul claxoanelor din jurul meu nu mă lăsa în pace. Nu puteam să rămân așa, în necunoștință de cauză. Dacă urma să se întâmple ceva, măcar voiam să fiu pe fază. Așa că am deschis ochii și când am văzut traiectoria șerpuită a șoferului, cred că o sinapsă de la mansardă a făcut scurtcircuit, pentru că am simțit un soi de lovitură imaginară în moalele capului.

Iar el accelera și se strecura printre mașini, printre oameni, printre tarabe. Nu știu dacă mergea pe contrasens sau nu, căci habar nu aveam care ar fi fost banda pe care trebuia să meargă. Și accelera și accelera și tot ce puteam gândi era „cât naiba mai poate să prindă amărâta asta de motocicletă?”. Dar omul voia să dea tot ce era mai bun din el sau poate că voia să scape mai repede de mine și de strânsoarea mâinilor mele mici și speriate.

Eram ca-n Fast and the Furious – Hindi, scared and dirty version.

Și ca să nu lipsească cireașa de pe tort, la finalul călătoriei, când ochii îmi erau mari și plini de speranța că voi ajunge vie și întreagă la cazare, a luat un dâmb de toată frumusețea, de m-am simțit pentru câteva secunde ca la rodeo. Bineînțeles că fundul meu a fost tare nefericit timp de câteva zile, dar măcar nu a fost „permanent damage.”

Însă aventura nu s-a încheiat așa, cu una, cu două. Când a oprit motocicleta în fața casei, m-a bufnit plânsul și nu mai reușeam să mă controlez, măcar pentru 2-3 secunde, ca să mă pot da jos. Mă țineam de spatele lui în continuare și plângeam cu sughițuri. Dar ce era culmea era că și râdeam în același timp.

Probabil colegii mei or fi zis că am luat-o razna definitiv, dar eu râdeam și lacrimile îmi curgeau în continuu pe obraji. Un amalgam de emoții îmi invadase corpul și nu mai reușeam să ies din starea aceea de transă.

La un moment dat l-am văzut pe indian că se uita în oglinda laterală la mine și râdea și el. Mi-am adunat cuvintele, i-am spus „I am so sorry. I just can’t stop!” și am încercat să cobor, fără să mă prăbușesc.

I-am mulțumit pentru călătoria încărcată de adrenalină și am urcat în cameră, jurându-mi că nu voi mai urca în veci pe o motocicletă condusă de un indian.

sursa foto: pinterest.com (Pentru că numai de poze nu-mi ardea în clipa aceea!)

 

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (1)

20180301_152525

Nu am realizat că o să fiu singură în Hyderabad, India, până când nu am ajuns în Hyderabad, India. Doar începusem să fac toate pregătirile necesare cu trei luni înainte dar nu cred că am conștientizat cu adevărat ce înseamnă să călătoresc singură pe alt continent, în cu totul altă lume, până nu m-am trezit în fața faptului împlinit. De când am pășit în fața porții F8, a aeroportului din Dubai și m-am uitat în jurul meu, stomacul mi s-a strâns un pic și un soi de morcovel a început să-și facă loc prin părțile mele posterioare. Toate privirile erau ațintite asupra mea și oriunde m-aș fi uitat întâlneam măcar o pereche de ochi curioși care nu se dezlipea de pe moaca mea palidă.

Să vă spun drept, câteva minute bune am purtat, în gând, discuții serioase cu propria mea minte. Scutul cu energie pozitivă cu care mă îmbrăcasem de acasă nu voia cu nici un chip să cedeze nervos și de aceea încerca să-mi potolească creierașul, care scornea tot soiul de scenarii, care mai de care mai horror.

La un moment dat, însă, am auzit o voce minunată care ne spunea că poarta F8 se va deschide în 5 minute și că putem să ne pregătim documentele. M-am instalat frumos la coadă și am așteptat din nou. Urma, în viitorul apropiat, să descopăr că punctualitatea nu are nicio legătură cu oamenii din India. Termenii: „mâine”, „5 minute” și „acum, imediat” au cu totul altă semnificație pentru ei.

Odată ce am trecut de verificare, ne-am urcat cu toții într-un autobuz, ce trebuia să ne ducă la avionul cu pricina. Credeți că lucrurile s-au desfășurat rapid? Credeți că am urcat, s-au închis ușile și am plecat? În nici un caz. Am urcat, într-adevăr. S-au închis ușile, într-adevăr. Dar de plecat… pauză! Am stat așa, pe loc, înghesuiți ca niște sardine în conservă, timp de jumătate de oră, apoi am pornit cătinel, cătinel, spre avion. Începusem deja să mă obișnuiesc cu multe perechi de ochi pe mine. Nu era confortabil deloc, dar le înțelegeam curiozitatea. La urma urmei, eram singura palidă blondă din autobuz.

Gândul că urma să urc în avion și să simt din nou adrenalina decolării mă încuraja. Așa că am pășit încrezătoare spre locul meu de la fereastră și m-am așezat cuminte acolo. Lângă mine s-au așezat doi cântăreți indieni. Le spun așa pentru că au cântat tot zborul către Hyderabad, ba pe rând, ba în cor. Nu reușeam să descifrez nici un cuvânt, dar nu suna rău deloc.

Ori am fost eu obosită, ori deja mă obișnuisem cu ideea de a zbura cu avionul, dar mi s-a părut că timpul a trecut mult mai repede de data aceasta și că am ajuns la destinație cât ai zice „pește”. Mi-am luat bagajul de mână și am pornit după cârd, spre biroul de imigrări, unde trebuia să primesc viza de intrare în India.

În avion primisem un formular dar pentru că nu aveam un pix la îndemână atunci, am amânat completarea sa până când am uitat complet. Noroc că în drum spre biroul de imigrări, m-a abordat un tip din Africa și m-a întrebat dacă am reușit să completez cu toate datele. Când mi-a văzut ochii bulbucați și figura panicată, a realizat că nu o completasem și mi-a oferit un pix. Și de aici a început distracția…

M-am așezat la coadă la un ghișeu și am început să completez formularul. Trebuia să-mi scriu numele, numărul de pe pașaport, adresa unde voi locui în India și numărul de telefon. Numele și numărul de pe pașaport le știam, bineînțeles. Dar adresa unde urma să locuiesc nu exista în memoria mea și nu pentru că aveam vreun lapsus, ci pentru că nimeni nu mi-o spusese. Știam că urma să mă ia cineva de la aeroport și să mă ducă la cazare și asta era tot. Am trecut mai departe, la numărul meu de telefon, am semnat formularul și mi-am zis că o să-i explic domnului de la ghișeu că nu am adresa exactă dar că vine cineva de la școala unde voi face cursul să mă ia.

Numai că socoteala de la coadă nu prea are de-a face cu cea din fața ghișeului. Domnul nici n-a vrut să audă de-așa ceva și m-a trimis înapoi să aflu întâi adresa și apoi să vin. Cu codița-ntre picioare, am pornit înapoi și m-am oprit lângă un stâlp. Am tras adânc aer în piept și m-am uitat în jur. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nicio idee ce trebuia să fac și genunchii începuseră să-mi tremure puțin.

Am scos telefonul din geantă și am început să sun la Hellen, coordonatoarea noastră de la Montessori Training and Research Trust (MTRT). Dar pentru că era 1.30 a.m. șansele mele de a vorbi cu ea erau sub zero. Nu-mi răspundea de nici un chip. M-am sprijinit de stâlp și simțeam cum pământul începe să se învârtă cu mine, fără să-mi dea posibilitatea de a mă asigura cu vreo centură. M-am prelins un pic pe stâlp și m-am așezat pe vine. Un domn de la securitate m-a văzut și a venit încet spre mine.

– Hi, ma’am! Are you ok? Do you need help?

Ochii îmi erau puțin înlăcrimați deja așa că a trebuit să-mi adun toate emoțiile, să le leg strâns și să le arunc undeva într-un colț fictiv. Nu era momentul să clachez! Puteam să fac asta mai târziu, după ce rezolvam problema cumva!

– Hi! Yes. I came here for a Montessori Course. I don’t have the exact address of my accommodation but somebody is picking me up from the airport and taking me there. And the man at the immigration office won’t let me pass through. What can I do?

– Ma’am, you need to write an address.

Și s-a întors pe călcâie și a plecat.

„Da, de mare ajutor mi-ai fost!” mi-am spus și m-am așezat înapoi pe vine. Am luat din nou telefonul și mi-am amintit că mai aveam o colegă în București care urma să vină în India în două săptămâni. Am sunat-o și nu mi-a venit să cred că-i aud vocea, atunci când mi-a răspuns. Chiar dacă o trezisem din somn, a fost atât de amabilă încât mi-a trimis adresa de la școala unde urma să facem cursul și mi-a sugerat să o trec pe aceea.

Zis și făcut!

Am notat adresa de la Pebble Creek Life School și m-am așezat din nou la rând, dar de data asta la un alt ghișeu.

Mai știți morcovelul despre care vorbeam la începutul textului? Acum dimensiunile sale depășeau limita suportabilă și începeam să simt și un pic din iepurașul care ținea morcovul în mână. Cu fiecare pas înainte pe care-l făceam, cu atât mai mulți fiori îmi treceau prin tot corpul. Imaginația mea o luase razna și scenariile pe care le concepea deveneau din ce în ce mai mult parte din sfera science-fiction.

Ajunsă față-n față cu un alt indian, i-am întins documentele și formularul și am început să mă rog în gând la toți dumnezeii și sfinții de care-mi aduceam aminte. Și nu e ca și cum domnul respectiv urma să-mi dea un răspuns foarte rapid: dacă mă lasă sau nu să trec. Eram perfect conștientă că mă va mai ține un pic în suspans.

– Will you be teaching at that school? m-a trezit din reverie.

– No, no! I am taking a course, a Montessori course.

– Oh, Montessori! Very nice, ma’am! Ok. Have a good day!

Mi-a întins documentele înapoi și mi-a zâmbit.

Era pentru prima oară când un funcționar indian îmi zâmbea așa că am rămas blocată câteva secunde, cu documentele în mână.

–  You can pass, ma’am!

– Oh, thank you! Thank you so much!

Nu-mi venea să cred că reușisem! Fusese primul obstacol în calea fericirii mele, în India, și reușisem cumva să nu fac un atac de panică.

You can do it, Alexandra! You have to!