Tag Archives: curs montessori india

O învățătoare blondă în India – o zi de curs

Inițial, am crezut că o să am tot timpul din lume să scriu săptămânal pe blog. Dar, din păcate, pe măsură ce au trecut zilele și temele au devenit din ce în ce mai multe și mai complexe, am fost nevoită să îmi ignor “grădina” din nou!

Astăzi, însă, am o mică fereastră și vreau să vă ofer o mostră din experiența mea: cum se desfășoară o zi de curs în India.

20180306_083528

Dacă ești norocos și te trezești la 6, cum o fac eu în fiecare dimineață, mai prinzi un strop de răcoare la prima oră. Dacă, însă, pupilele refuză să ți se dezlipească înainte de ora 7, ai toate șansele să te trezești fierbând printre cearșafuri. De câteva săptămâni bune, la ora 8.00 deja sunt 35 de grade.

În casa unde sunt cazată eu, dimineața toată lumea se mișcă în toate direcțiile. E o mișcare browniană spre bucătărie, sufragerie, balcon, acoperiș și camere. Unu’ trage la imprimantă cursurile pe care Greg le-a trimis la 4 dimineața (!), altu’ pregătește mâncarea pentru prânz, unu face meditații pe acoperiș și ne încântă urechile cu mantrele sale, altul își mută domiciliul în zona comună pentru a-și bea cafeaua și mânca biscuiții. Și tot așa… când termină unu cu imprimanta, e rândul altuia. Iar la ora 8.15 când auzim claxonul, ne grăbim cu toții în aceeași direcție: spre „tuktuk„ a.k.a ricșa cu care ne ducem la școală în fiecare zi.

20180417_090616

Ne înghesuim cu toții în ricșă ca sardinele în conservă sau ca moșuleții-n autobuz și pornim. Uneori se întâmplă ca ricșa să nu dorească să pornească din prima și trebuie încurajată un pic din spate, cu o sfoară plasată corespunzător la mecanism.

Drumul spre școală este însuși o întreagă experiență. Dacă ești mai slab de înger, poți simți pe toată durata traseului cum nodul mic din gât se transformă într-unul marinăresc și-și aduce și ancora cu el. Claxoanele nu ne mai afectează de câteva săptămâni încoace, însă tot nu ne-am obișnuit cu mersul pe contrasens și traversarea unei intersecții fără să acorzi prioritate cui trebuie. De fapt, cred că nici nu există reguli de prioritate la ei… se bagă cine e mai rapid și mai fâșneț! Dacă șoferul vrea, îi anunță pe colegii de trafic că se va băga, scoțând o mână afară. Dacă nu, se vor prinde ei la un moment dat de intenția lui!

Ajunși la școală, plătim cursa și semnăm la intrarea-n curte, cum că suntem noi și că suntem prezenți în incintă. Ne îndreptăm spre sala de curs și deja începem să simțim puterea soarelui cum ne pătrunde prin piele și ne topește carnea. Iar dacă avem ghinionul să ajungem înainte să fie descuiată sala, tre’ să ne lipim de peretele holului în aer liber și să ne ferim cât putem de soare, până vine fata responsabilă cu cheile.

Când intrăm în clasă ne împrăștiem fiecare la locul său; căci, chiar dacă Greg a spus la început că ne vom roti locurile în sală în așa fel încât să apucăm toți să stăm și-n primele rânduri și mai în spate, regula s-a făcut uitată și acum fiecare știe cam care scaun e al său. Eu, din fericire, stau în față și pot vedea și auzi tot, chiar și când mai pică curentul. Sunt poziționată și sub un ventilator, ceea ce e minunat! Chiar și așa, însă, când mă ridic de pe scaun îmi simt pantalonii uzi, de zici că am făcut pe mine.

Cursurile se desfășoară cam așa: noi avem deja în față „lecția” pe care urmează să o susțină, căci o trimite cu o seară în urmă și discutăm pe baza ei, cu exemple concludente. Aceste exemple, plus alte răspunsuri la întrebări, plus gânduri de-ale noastre, fac parte din notițele personale pe care trebuie să le luăm la fiecare lecție și pe care trebuie să le adăugăm la album. Și pe lângă notițele personale, mai trebuie să facem și planuri de lecție pentru prezentările cele mai importante și câte un rezumat pentru fiecare lecție.

Iar dacă ești ca mine, îți mai faci și câte o poveste personalizată pentru prezentările mai pompoase care conțin o sumedenie de detalii (Istorie, Geografie, Biologie), pe care să o spui la examenele orale.

De multe ori, nu apucăm să terminăm tot ce ne-am propus în ziua respectivă și asta pentru că Greg este mult prea amabil și răspunde la toate întrebările. Iar unora le place la nebunie să-și audă vocea-n microfon! Unele întrebări sunt pertinente, nu zic nu, dar pe altele eu nici n-aș avea curaj să le rostesc. De exemplu, dacă tu ca individ nu prinzi o explicație, dar restul de 89 de oameni din clasă o înțeleg și ar putea să ți-o explice ei, crezi că e nevoie ca Greg să repete toată povestea special pentru tine? El, pentru că e mult prea înțelegător, mai explică o dată pentru persoana cu moț. Și uite așa se mai duc 10 minute. Și când trebuie să trecem la următorul subiect, se mai trezește câte unu că ia microfonul și spune cu voce tare ce a înțeles el, așteptând un soi de aprobare și aclamare din partea celorlalți.

E doar una din frustrările mele de aici. Pentru că totul ar putea merge mult mai repede și nu am mai fi nevoiți să amânăm anumite teme de pe o săptămâna pe alta, doar pentru că nu am reușit să trecem prin ele la timp. De exemplu, eu de fiecare dată când am avut vreo nelămurire, am așteptat sesiunea de practică și l-am abordat pe Greg în particular. Nu am ținut o întreagă clasă în stand-by în timpul cursului, doar pentru că vreau eu un răspuns în secunda aia.

31351320_10156359969518988_1161995007055527738_n

Revenind! Avem 3 cursuri pe zi, fiecare a câte o oră și jumătate și 2 ore de practică. Mai există posibilitatea să faci câte o scurtă sesiune de practică dimineața, dacă ajungi înainte de 9 și încă una după prânz, dacă mănânci repede. Eu, una, fac practică de la 8.30 la 9, de la 13.00 la 13.30 și de la 15.00 la 17.00. Și asta e cea mai faină parte a zilei pentru mine! Uneori, trebuie să prinzi viteză pe scări și să ajungi în clasă înainte ca materialul cu care dorești să exersezi să fie deja luat. Și atunci te bufnește râsul, pentru că realizezi că asta fac și copiii în clasă atunci când vor să lucreze cu același material.

A fost o întreagă nebunie când ne-a fost prezentată ”Împărțirea cu eprubete”. Erau doar 3 exemplare în toată școala și noi toți voiam să exersăm. Exact 3 paie la 90 de măgari! Noroc că a fost o mișcare politică în oraș ziua următoare și s-au închis drumurile, astfel încât 80% dintre colegii mei nu au putut ajunge la școală și s-a anulat cursul. Însă, cine a vrut și a avut posibilitatea de a ajunge a putut să facă practică toată ziua. A fost minunat atunci! Am reușit să pun mâna pe toate materialele prezentate.

20180427_152622

Iar după ce se termină sesiunea de practică, ne urcăm cu toții înapoi în ricșă și ne ducem acasă. Dar ajunși acasă nu stăm și ne relaxăm la un Cico și o comedie. Mâncăm rapid ceva, mai bem o gură de cafea, facem un duș și ne apucăm de teme. Căci în fiecare marți trebuie să predăm toate temele din săptămâna precedentă. Și vi le-am enumerat mai sus: pentru fiecare lecție – notițe personale, schemă pentru prezentări, rezumat pentru întreaga lecție. Iar dacă ai 10 lecții pe săptămână, scrii cam 60-70 de pagini.

Toate aceste activități sunt condimentate uneori cu lipsa curentului, cu mutatul dintr-o vilă în alta, pentru că se desfășoară o nuntă pe aleea ta și casa a fost rezervată pentru nuntași, cu stări de amețeală pentru că ești prea idiot uneori și te iei cu temele, uitând să mai bei apă etc.

Cineva mi-a spus înainte să plec că mă voi întoarce alt om și că va fi o experiență care mă va maturiza foarte mult. Tind să cred că a avut mare dreptate!

Fiecare lecție mă fascinează și mă bucur ca un copil de fiecare dată când descopăr câte ceva nou. Abia aștept să pun în aplicare tot ce învăț aici și sper din tot sufletul să am parte de sprijin în treaba asta. Și de fiecare dată când îl văd pe Greg cum prezintă câte un material, cu entuziasm, cu bucurie în ochi și cu un zâmbet larg pe buze, mă gândesc: ”dacă ditamai bărbatul poate să se comporte ca un copil în continuare și să își ofere tot sufletul și toată energia micuților, noi de ce n-am putea? De ce uităm să fim copii?”.

Însă, oricât de multe lucruri interesante aș învăța, tot e a naibii de greu să fii departe de casă, într-o lume total diferită de-a ta. Înveți să te obișnuiești și să te adaptezi la orice condiții, dar când vine seara și se face liniște, ți-ai dori o îmbrățișare din partea celor dragi!

IMG_20180326_220104_079

O învățătoare blondă în India – 5 săptămâni de curs Montessori

Nici nu știu cum au trecut 5 săptămâni de când am ajuns aici. În fiecare zi activitatea este atât de intensă încât nici nu îmi dau seama când vine miezul nopții și nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Iar, de cele mai multe ori, mă culc fără să fi terminat toate temele. Așa că mă trezesc a doua zi odată cu găinile și o iau de la capăt.

Din fericire, nu trebuie să predăm temele decât o dată pe săptămână. Partea mai urâțică este, însă, că dacă nu te apuci de teme în ziua în care ți-a fost prezentat cursul respectiv, se adună și se tot adună și când vine weekendul nu știi cum să faci să le termini mai repede, ca să poți să ieși și tu măcar la o plimbare în jurul curții.

Niciuna din prezentări nu a fost imposibilă până acum. Nu mi s-a părut nimic atât de dificil încât să zic că nu mă pot descurca, însă volumul de muncă e atât de mare încât uneori îți vine să o iei pe câmpie! Dacă nu ar fi atât de interesante informațiile prezentate și dacă Greg ar fi fost monoton și sobru, sunt convinsă că ceva s-ar fi stricat sus, la mansarda mea.

images

În fiecare zi, avem trei perioade de curs cu trainerul și o perioadă de practică în clasă. Așa că în fiecare zi trecem prin măcar trei ”lecții” pe care trebuie să le recitim, apoi, acasă și să le facem rezumat, plus o altă pagină cu notițe personale – ce ni s-a părut nouă interesant, ce putem adăuga etc. Iar pe lângă teorie, mai sunt și prezentările propriu-zise ale materialelor, pe care le exersăm în perioada de practică. Și lor trebuie să le facem, apoi, un soi de schiță cu pașii pe care îi urmăm.

Sunt zile când Greg pasează ștafeta celor doi asistenți ai lui: Eduardo (Spania) și Madhavi (India), care sunt ”trainers in training” – se pregătesc să îi ia pâinea de la gură – și atunci este și mai dificil, căci trebuie să le descifrezi engleza și să te prinzi când trebuie să iei notițe și când se citește, de fapt, din cursul pe care îl ai și tu în față. Cu Eduardo e mai simplu, căci vorbește mai rar și îi înțeleg accentul spaniol, dar când Madhavi trece la microfon, un soi de panică mă învăluie, căci știu că nu voi înțelege mare lucru. Nu o învinuiesc, Doamne ferește, probabil și ei îi este dificil să înțeleagă când cineva vorbește cu alt accent. Sunt convinsă că amândoi au emoții și dau tot ce-i mai bun din ei dar nu pot să nu mă las afectată de asta, căci înseamnă să muncesc dublu acasă.

Și, bineînțeles, mai sunt momentele când se întrerupe curentul în mijlocul cursului și nu mai pot fi folosite microfoanele, ventilatoarele și aparatele de aer condiționat. Sau când ești acasă, cu ochii-n laptop și ești concentrat să formulezi o idee genială și exact când începi să tastezi, pică lumina! Continui să tastezi, bineînțeles, căci laptopul are bateria cât de cât încărcată, dar te chiorăști cu lanterna de la telefon pe caiet, să îți descifrezi scrisul, răsfoiești cărțile și cauți pasajul ăla care ești convins că s-ar potrivi la fix în notițele personale.

Iar în momente din astea te bufnește râsul! Căci știi că varianta cu enervatul și plânsul nu te-ar ajuta cu nimic. Cel mai probabil ți-ar cauza o durere de cap. Aștepți să treacă pana de curent și să poți să-ți continui activitatea. Și-ți aduci aminte de povestea ”God with No Hands” de la curs și de întunericul cel mai întunecat de care vorbea Greg și te bufnește râsul din nou!

Și da, sunt clipe când te uiți în oglindă și te întrebi ”De ce fac asta?” și atunci îți amintești pasaje din curs care ți-au făcut ochii să-ți iasă din orbite de uimire, de vorbe care ți-au trimis fiori prin tot corpul și nu în ultimul rând, de motivul principal: să-i ajuți pe micuți să-și atingă potențialul!

Îți aduci aminte de felul în care ai fost educat tu în școală, de clipele de teamă, de învățatul cu forța, de memoratul ca papagalul și de clipele de confuzie și realizezi că niciun copil din lume nu trebuie să mai treacă prin așa ceva vreodată. Și asta pentru că există metode mult mai eficiente pentru dezvoltarea naturală și normală a unui copil; a oricărui copil!

pink-floyd-the-wall-teacher-thewall-161pyxurz

Și vreau să închei cu o idee care m-a marcat săptămâna aceasta pentru că mi-am dat seama cât de cârcotași suntem noi adulții cu cei mici.

Un copil vine la tine cu o compunere la care s-a chinuit ore întregi. A desenat un soare verde în colțul din dreapta al paginii și în stânga a scris ”dorin”. Vine spre tine cu entuziasm în ochi și spune ”Doamna, îți place povestea mea?”.

Și tu, ca ”Doamnă” care ai trecut prin viață, ai terminat o școală generală, un liceu, o facultate, poate ai făcut și master și încă vreo țânșpe cursuri de perfecționare pe lângă, iei foaia și începi:

”Vai, da ce urât ai scris! Și cu soarele ăsta verde aici ce este? Unde ai mai pomenit tu soare verde? Ce culoare are soarele, copii? Și numele, ți l-ai scris cu literă mică! Vai, du-te și refă-o! Nici nu vreau să mă mai uit la ea. O-ri-bil!”

Și asta facem toți (bine, poate nu chiar așa, dar am dramatizat de dragul artei)!

Criticăm și încercăm să reparăm tot ce fac copiii, pentru că din punctul nostru de vedere nu este ”perfect” și TREBUIE să fie perfect ACUM, dacă nu IERI!

Și dacă stai să te gândești mai bine, copilul nu te-a întrebat ”Doamna, am scris/colorat corect?”. Te-a întrebat, de fapt, ce părere ai despre creația sa. Pentru că în orele acelea în care a stat cu pixu-n mână deasupra foii, mintea lui a lucrat și împreună cu imaginația au dat naștere acelui text.

0fd265b516408d9fdc3422337a3c5eb0

Și nu dați ochii peste cap, citind asta, rogu-vă!

Nu zice nimeni să nu îl corectezi și să-l lași să scrie aiurea toată viața. Dar nu trebuie să-i tai aripile în secunda aia și să vezi doar ce nu a făcut corect. Da, poți să notezi apoi în agenda ta personală că Dorin a greșit aia, aia și aia și să te gândești ce poți să faci TU ca să-l ajuți să se corecteze, fără să-l pui la zid. Ce materiale poți să îi prezinți, ce alt mod mai poți aborda, ce activități poți să-i sugerezi etc.

Dar e mai „la îndemână” să-i spui atunci și să scapi de-o grijă, nu? Doar el e mic și tu ești mare! El nu știe nimic, iar tu ai trei facultăți și e de datoria ta să-l înveți cum e bine!

Și mai e ceva… dacă ție ți-ar reproșa șeful tău în continuu că faci numai greșeli și te-ar pune să o iei de la capăt din nou și din nou și din nou, până când i se pare lui că e „perfect”, ți-ar mai face plăcere activitatea respectivă? Sau ți-ar provoca un soi de repulsie?

Ei cam așa e și cu micuții atunci când îi forțăm să refacă ceva, atunci, pe loc, doar pentru că nu ne convine nouă gradul de perfecțiune al activității realizate!

Astfel de povești și de idei care apar de-a lungul orelor de curs mă fac să vreau să merg mai departe, în ciuda problemelor care se ivesc zilnic aici! Căci nu, nu e totul minunat așa cum pare din pozele pe care le pun pe Facebook. Dar e mai bine să privesc doar partea plină a paharului, decât să mă afund în tot ceea ce nu e în regulă.

Astfel de idei îmi deschid ochii și mă fac să vreau să schimb ceva la mine, ca să pot apoi să-i ajut pe micuți și să nu fiu un obstacol, să nu fiu doar un alt adult care critică tot ce prinde și vrea să-i îndese în minte copilului cât mai multe informații!

P.S: nici noi adulții nu avem cum să le știm pe toate! De când sunt aici am aflat atât de multe informații noi încât de multe ori m-am întrebat ”Băi, da’ cât de băbăloaică și săracă în cunoștințe am putut fi? Ce naiba am făcut cu timpul meu până acum de nu știam toate detaliile acestea?”.

sursa foto: pinterest.com