Tag Archives: călătorie

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (1)

20180301_152525

Nu am realizat că o să fiu singură în Hyderabad, India, până când nu am ajuns în Hyderabad, India. Doar începusem să fac toate pregătirile necesare cu trei luni înainte dar nu cred că am conștientizat cu adevărat ce înseamnă să călătoresc singură pe alt continent, în cu totul altă lume, până nu m-am trezit în fața faptului împlinit. De când am pășit în fața porții F8, a aeroportului din Dubai și m-am uitat în jurul meu, stomacul mi s-a strâns un pic și un soi de morcovel a început să-și facă loc prin părțile mele posterioare. Toate privirile erau ațintite asupra mea și oriunde m-aș fi uitat întâlneam măcar o pereche de ochi curioși care nu se dezlipea de pe moaca mea palidă.

Să vă spun drept, câteva minute bune am purtat, în gând, discuții serioase cu propria mea minte. Scutul cu energie pozitivă cu care mă îmbrăcasem de acasă nu voia cu nici un chip să cedeze nervos și de aceea încerca să-mi potolească creierașul, care scornea tot soiul de scenarii, care mai de care mai horror.

La un moment dat, însă, am auzit o voce minunată care ne spunea că poarta F8 se va deschide în 5 minute și că putem să ne pregătim documentele. M-am instalat frumos la coadă și am așteptat din nou. Urma, în viitorul apropiat, să descopăr că punctualitatea nu are nicio legătură cu oamenii din India. Termenii: „mâine”, „5 minute” și „acum, imediat” au cu totul altă semnificație pentru ei.

Odată ce am trecut de verificare, ne-am urcat cu toții într-un autobuz, ce trebuia să ne ducă la avionul cu pricina. Credeți că lucrurile s-au desfășurat rapid? Credeți că am urcat, s-au închis ușile și am plecat? În nici un caz. Am urcat, într-adevăr. S-au închis ușile, într-adevăr. Dar de plecat… pauză! Am stat așa, pe loc, înghesuiți ca niște sardine în conservă, timp de jumătate de oră, apoi am pornit cătinel, cătinel, spre avion. Începusem deja să mă obișnuiesc cu multe perechi de ochi pe mine. Nu era confortabil deloc, dar le înțelegeam curiozitatea. La urma urmei, eram singura palidă blondă din autobuz.

Gândul că urma să urc în avion și să simt din nou adrenalina decolării mă încuraja. Așa că am pășit încrezătoare spre locul meu de la fereastră și m-am așezat cuminte acolo. Lângă mine s-au așezat doi cântăreți indieni. Le spun așa pentru că au cântat tot zborul către Hyderabad, ba pe rând, ba în cor. Nu reușeam să descifrez nici un cuvânt, dar nu suna rău deloc.

Ori am fost eu obosită, ori deja mă obișnuisem cu ideea de a zbura cu avionul, dar mi s-a părut că timpul a trecut mult mai repede de data aceasta și că am ajuns la destinație cât ai zice „pește”. Mi-am luat bagajul de mână și am pornit după cârd, spre biroul de imigrări, unde trebuia să primesc viza de intrare în India.

În avion primisem un formular dar pentru că nu aveam un pix la îndemână atunci, am amânat completarea sa până când am uitat complet. Noroc că în drum spre biroul de imigrări, m-a abordat un tip din Africa și m-a întrebat dacă am reușit să completez cu toate datele. Când mi-a văzut ochii bulbucați și figura panicată, a realizat că nu o completasem și mi-a oferit un pix. Și de aici a început distracția…

M-am așezat la coadă la un ghișeu și am început să completez formularul. Trebuia să-mi scriu numele, numărul de pe pașaport, adresa unde voi locui în India și numărul de telefon. Numele și numărul de pe pașaport le știam, bineînțeles. Dar adresa unde urma să locuiesc nu exista în memoria mea și nu pentru că aveam vreun lapsus, ci pentru că nimeni nu mi-o spusese. Știam că urma să mă ia cineva de la aeroport și să mă ducă la cazare și asta era tot. Am trecut mai departe, la numărul meu de telefon, am semnat formularul și mi-am zis că o să-i explic domnului de la ghișeu că nu am adresa exactă dar că vine cineva de la școala unde voi face cursul să mă ia.

Numai că socoteala de la coadă nu prea are de-a face cu cea din fața ghișeului. Domnul nici n-a vrut să audă de-așa ceva și m-a trimis înapoi să aflu întâi adresa și apoi să vin. Cu codița-ntre picioare, am pornit înapoi și m-am oprit lângă un stâlp. Am tras adânc aer în piept și m-am uitat în jur. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nicio idee ce trebuia să fac și genunchii începuseră să-mi tremure puțin.

Am scos telefonul din geantă și am început să sun la Hellen, coordonatoarea noastră de la Montessori Training and Research Trust (MTRT). Dar pentru că era 1.30 a.m. șansele mele de a vorbi cu ea erau sub zero. Nu-mi răspundea de nici un chip. M-am sprijinit de stâlp și simțeam cum pământul începe să se învârtă cu mine, fără să-mi dea posibilitatea de a mă asigura cu vreo centură. M-am prelins un pic pe stâlp și m-am așezat pe vine. Un domn de la securitate m-a văzut și a venit încet spre mine.

– Hi, ma’am! Are you ok? Do you need help?

Ochii îmi erau puțin înlăcrimați deja așa că a trebuit să-mi adun toate emoțiile, să le leg strâns și să le arunc undeva într-un colț fictiv. Nu era momentul să clachez! Puteam să fac asta mai târziu, după ce rezolvam problema cumva!

– Hi! Yes. I came here for a Montessori Course. I don’t have the exact address of my accommodation but somebody is picking me up from the airport and taking me there. And the man at the immigration office won’t let me pass through. What can I do?

– Ma’am, you need to write an address.

Și s-a întors pe călcâie și a plecat.

„Da, de mare ajutor mi-ai fost!” mi-am spus și m-am așezat înapoi pe vine. Am luat din nou telefonul și mi-am amintit că mai aveam o colegă în București care urma să vină în India în două săptămâni. Am sunat-o și nu mi-a venit să cred că-i aud vocea, atunci când mi-a răspuns. Chiar dacă o trezisem din somn, a fost atât de amabilă încât mi-a trimis adresa de la școala unde urma să facem cursul și mi-a sugerat să o trec pe aceea.

Zis și făcut!

Am notat adresa de la Pebble Creek Life School și m-am așezat din nou la rând, dar de data asta la un alt ghișeu.

Mai știți morcovelul despre care vorbeam la începutul textului? Acum dimensiunile sale depășeau limita suportabilă și începeam să simt și un pic din iepurașul care ținea morcovul în mână. Cu fiecare pas înainte pe care-l făceam, cu atât mai mulți fiori îmi treceau prin tot corpul. Imaginația mea o luase razna și scenariile pe care le concepea deveneau din ce în ce mai mult parte din sfera science-fiction.

Ajunsă față-n față cu un alt indian, i-am întins documentele și formularul și am început să mă rog în gând la toți dumnezeii și sfinții de care-mi aduceam aminte. Și nu e ca și cum domnul respectiv urma să-mi dea un răspuns foarte rapid: dacă mă lasă sau nu să trec. Eram perfect conștientă că mă va mai ține un pic în suspans.

– Will you be teaching at that school? m-a trezit din reverie.

– No, no! I am taking a course, a Montessori course.

– Oh, Montessori! Very nice, ma’am! Ok. Have a good day!

Mi-a întins documentele înapoi și mi-a zâmbit.

Era pentru prima oară când un funcționar indian îmi zâmbea așa că am rămas blocată câteva secunde, cu documentele în mână.

–  You can pass, ma’am!

– Oh, thank you! Thank you so much!

Nu-mi venea să cred că reușisem! Fusese primul obstacol în calea fericirii mele, în India, și reușisem cumva să nu fac un atac de panică.

You can do it, Alexandra! You have to!