Tag Archives: calatorie in india

O învățătoare blondă în India – Emoții din prima săptămână

Ajunsă la cazare, mă simțeam ca-n transă. Eram hipnotizată de tot ce se întâmpla în jurul meu și cred că nu mai simțeam nimic: nici foame, nici oboseală, nici dor. Eram amorțită și incapabilă să-mi controlez propriile mișcări. Eram pe pilot automat.

Am intrat în camera unde urma să locuiesc și când am văzut patul nu mi-a mai trebuit nimic. Mi-am lăsat valiza într-un colț, mi-am scos din ea doar pijamaua, prosopul și gelul de duș. Și după ce am curățat de pe mine cele multe ore de mers cu avionul și stat degeaba prin aeroport, m-am aruncat în pat și am adormit ca un prunc.

Când m-am trezit, un sentiment ciudat mi-a pătruns prin tot trupul: „Bun, și acum ce fac?”. Nu cunoșteam pe nimeni din casă, nu aveam nicio idee unde mă aflu cu exactitate și aveam nevoie de o mulțime de lucruri. Bani nu reușisem să scot de pe card, apă nu mai aveam, foame începuse să mi se facă și nici măcar un biscuite rătăcit nu mai aveam prin geantă.
20180303_182946Mi-am pus niște haine curate pe mine și am coborât la parterul casei, unde colegii mei deja făceau planuri de mers la cumpărături și aprovizionat casa cu ce-i mai lipsea, adică aproximativ tot. Am zâmbit și am făcut cunoștință cu ei: trei fete din Vietnam, foarte vesele, mici de statură și cu niște zâmbete până la urechi. Una din fete era venită cu familia ei, cu copilul de 1 an și câteva luni și cu părinții. Prima impresie a fost că sunt niște păpuși de porțelan. Atât de minunate mi s-au părut chipurile lor!

Mai aveam o colegă din Tunisia, care avea un accent incredibil în limba engleză. Când vorbea, îmi dădea o stare de relaxare completă. Puteam să stau ore întregi doar să o ascult cum vorbește, căci vocea ei îmi oferea pace și liniște. Era chiar uimitor! Nimeni, niciodată, nu-mi provocase un asemenea sentiment doar prin simplu-i glas.

Și printre atâtea fete și femei, era și un băiat care din prima secundă mi-a adus aminte de colegul meu de bancă din liceu.  Mereu vesel și pus pe glume, mereu dispus să ne ajute și să ne scoată din impas. Era o adevărată plăcere să fii în compania lui!

IMG_8797

La acest grup s-au alăturat mai târziu și alte două fete din România: Sandra, care a stat cu noi doar două săptămâni, căci a făcut doar cursul pentru 3-6 ani și Roxana, din București, cu care mă mai întâlnisem când am alergat după viză și cu care m-am înțeles foarte bine din primele clipe.

E ciudat cum oameni diferiți, veniți din lumi atât de diferite pot ajunge să formeze o mică familie, în așa puțin timp. Chiar dacă au trecut doar două săptămâni de când am ajuns aici, s-a format deja o relație frumoasă între noi și nu ne putem desprinde unii de alții. Peste tot mergem împreună, mâncăm împreună, ne plimbăm, facem teme și citim împreună. Am încercat chiar să ne uităm la un film indian împreună, dar pentru că eram toți prea obosiți, am adormit înainte să ajungem măcar la jumătatea filmului.

Se numește Bodyguard, e din 2011 și are efecte „speciale” atât de avansate încât toți râdeam cu lacrimi la fiecare scenă de bătaie. Și ca să vă spun și de ce am ales filmul acesta, una din melodiile de pe fundal se numește „Teri Meri” și are instrumentalul identic cu „La Betleem, colo-n jos”. Am descoperit-o când eram în drum spre centrul orașului, căci șoferul din Uber ne-a pus un playlist cu melodii din filme.

Pot să spun cu mâna pe inimă că în prima săptămână am fost în stare de șoc continuu. Stările prin care treceam erau contradictorii și deși făceam tot posibilul să privesc doar partea plină a paharului, din când în când mai întâlneam câte un obstacol care se ținea scai de mine și voia cu tot dinadinsul să mă descurajeze.

#Wait

keep-calm-and-wait-a-minute-9

Dacă plănuiești vreodată să mergi în India, pentru mai mult de o săptămână de vacanță, înarmează-te cu multă răbdare! O să ai nevoie, atunci când ți se promite ceva și vezi că trec 2,3 zile și tot nu ai primit ceea ce ai cerut.

Expresiile „No problem, madam!”, ”Yes, madam!” și „Tomorrow, madam!” sunt la ordinea zilei, numai că nu au nicio valoare! Ți le adresează cu zâmbetul pe buze, iar tu dacă ești mai slab de înger și naiv din fire, îi crezi pe cuvânt. Le zâmbești înapoi și te duci în camera ta, așteptând ziua de mâine, convins fiind că vei primi tot ceea ce ai cerut.

Și vine ziua cu pricina și toată lumea se face că plouă cu pinguini. E liniște și pace în jurul tău, nimeni nu mișcă nici un deget și tu deja începi să clocotești. Și nu e ca și cum le-ai cerut ceva ce nu este esențial în viața ta de zi cu zi.

Dar să vă povestesc exact cum au stat lucrurile.

Primele trei zile am stat într-un complex situat la 2-3 km de școala unde urma să se țină cursul. Acolo aveam frigider, aveam aragaz, aer condiționat, ventilatoare etc. Problema era că nu aveam nici un mijloc de transport până la școală și trebuia să chemăm câte o mașină, prin Uber, în fiecare dimineață. Și cu Uber-ul nu e atât de simplu precum pare! În zona aceea, rar găseai câte o mașină, dacă găseai exista șansa ca după 10 minute de așteptare să renunțe la comandă și să rămâi cu buza umflată și dacă totuși nu renunța la comandă, se oprea la poarta complexului (care era la mama naibii față de casa unde locuiam noi) și refuza să vină în fața casei. Trebuia să-l suni, să încerci să te înțelegi cu el în puțina engleză pe care o știa, să mai aștepți încă vreo 10-15 minute și abia apoi să pleci spre școală.

De aceea, atunci când Hellen ne-a sugerat un alt complex, la 10 minute de mers pe jos distanță față de Pebble Creek Life School, ne-am zis că ar fi o variantă mai bună. Măcar așa am fi știut că dacă plecăm la 8.30 de acasă, până la 9 sigur ajungem la școală. În partea cealaltă, nu aveai nicio garanție că vei ajunge la timp.

429601_pictures891446199498

Așa că am pornit, cu mic cu mare, înghesuiți în 2 mașini, să vedem complexul Summer Green. Când am ajuns la poartă, însă, a trebuit să ne dăm jos și să mai așteptăm vreo 20 de minute. Paznicul l-a sunat pe un coleg, care l-a sunat pe recepționist, care l-a sunat pe manager, care l-a sunat pe proprietar, care le-a transmis că încă nu a ajuns la birou și că mai durează puțin. Ne-am sprijinit de poartă și ne-am conformat situației.

Singura parte bună în toată așteptarea asta a fost că nu eram singură. Dacă aș fi trecut prin toate etapele astea fără colegii mei, cred că aș fi luat foc din primele secunde. Dar așa, ne-am unit energiile pozitive și timpul a trecut altfel.

După ce am așteptat 20 de minute să ne întâlnim cu proprietarul, am mai așteptat 20 de minute ca el să vorbească doar cu Hellen, în birou. Stăteam pe lângă ușă ca niște câini plouați și așteptam să ne bage și pe noi cineva în seamă. După ce am reușit să vorbim cu proprietarul, am pornit spre vila cu pricina. Dar ca să o vedem și pe dinăuntru, a trebuit să mai așteptăm încă 20 de minute lângă ușă, până a venit managerul cu cheia; timp în care țânțarii își făceau de cap în jurul nostru.

Într-un final am reușit să intrăm în casă dar nu am reușit să vedem toate camerele din prima, pentru că erau încuiate și a fost nevoie să mai așteptăm încă vreo 20 de minute să vină un alt soi de manager, mai mic, cu cheile și să ne deschidă camerele.

După ce am văzut și camerele și am luat decizia să ne mutăm cu cățel, cu purcel, acolo, ni s-a spus că nu se poate în seara asta, căci nu au timp să facă curățenie. Ne-am conformat din nou situației și am chemat un Uber. Să mai continui?

După 15 minute, șoferul bineînțeles că a renunțat la comandă. Și ce credeți? Nicio altă mașină nu era disponibilă. Așa că am mai stat așa în poziția musafirilor nepoftiți până când managerului i s-a făcut milă de noi și s-a gândit să ne ofere o soluție: să plecăm fiecare pe câte o motocicletă, cu membrii personalului.

Dar, cum ar spune Greg, trainerul nostru: asta este o poveste ce va fi spusă în altă zi!

#wait a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Deja începem să fim mai relaxați și să nu ne mai agităm ca niște doze de pepsi din prima. Cu răbdare, maică!

 

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (2)

 20180301_171026

Știți pozele acelea cu metrourile din India, unde sunt oameni claie peste grămadă? Ei, să știți că asta nu se întâmplă numai la metrou.

După ce am trecut de biroul de imigrări și de securitate, am ajuns la zona de ridicare a bagajelor de cală. Nu mai fusesem atât de înghesuită de la ultimul concert al formației Trooper. Deși făceam tot posibilul să mă strecor și eu printre ei, ca să ajung la banda rulantă pe care erau expuse bagajele noastre, nu reușeam să înaintez nici măcar un milimetru. Așa că m-am oprit.

M-am postat în mijlocul sălii și m-am uitat în stânga și-n dreapta. Ca să înainteze, oamenii nu spuneau „Vă rog să mă scuzați, îmi faceți și mie loc?”. Nu! Oamenii dădeau din coate și se strecurau prin orice  spațiul care se elibera, în secunda în care se elibera. Dacă nu erai pe fază, te blocai și mai stăteai o tură!

Așa că mi-am făcut curaj, mi-am pus rucsacul în spate și am început să-mi fac loc, rugându-mă doar să nu primesc vreun cot în ochelari. Mă aplecam, mă ridicam pe vârfuri, mă răsuceam pe călcâie și săream peste genți și mă simțeam ca-ntr-o cursă cu obstacole. Cu chiu, cu vai, am reușit să ajung în dreptul benzii rulante și am citit pe un panou deasupra: „FZ465 – last baggage”. Mai pe scurt, eram singura de la zborul respectiv care nu-și ridicase bagajul. Și asta pentru că durase o viață să trec de biroul de imigrări.

Am așteptat cumințică să-mi apară bagajul la orizont și când l-am văzut că răsare, am plonjat ca-n filmele cu Jackie Chan, l-am înșfăcat și l-am tras jos. N-a mai contat că mi l-am pus pe picioare și că avea 30 de kg. Important era că reușisem să-l localizez și să-l iau cu mine.

Ce aveam de făcut mai departe? Să aștept până la ora 6.00 a.m, când urma să vină să mă ia cineva să mă ducă la cazare, așa cum stabilisem. Și pentru că era ora 2.30 a.m și mai aveam destul de așteptat, m-am gândit să mă folosesc de rezervarea pe care o făcusem la un hotel de tranzit din aeroport. Am scos telefonul și am început să răsfoiesc printre mailuri. Probabil pe moaca mea se putea citi oboseala și confuzia, căci un domn m-a abordat și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor.

I-am spus unde trebuie să ajung și a fost atât de amabil încât m-a însoțit până la biroul de informații, a vorbit cu domnul de acolo, a aflat unde este hotelul și m-a dus până la recepție. Și nu a plecat până nu s-a asigurat că e totul ok cu rezervarea și că recepționistul mă ia în primire. Nu-mi venea să cred! Cât am stat să așteptăm la recepție, m-a întrebat din ce țară sunt și când  a aflat că vin din România a început să râdă și mi-a zis că el locuiește de câțiva ani în UK și că are vreo 4 colegi români.

Oamenii de la hotel au fost și ei foarte drăguți cu mine și la 6 dimineața, când m-au văzut că plec, m-au întrebat dacă am nevoie de ajutor. Le-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o persoană la Coffee Day, că nu o cunosc personal dar că mi s-a spus că va fi acolo la ora respectivă. Mi-au cerut numărul de telefon de contact și au încercat să apeleze. Au sunat de vreo 4-5 ori dar nu a răspuns nimeni. Așa că m-au condus până acolo și mi-au spus că dacă nu apare pot oricând să mă întorc la ei, căci mă vor ajuta ei să ajung la cazare.

Am fost efectiv uimită de amabilitatea oamenilor și de felul în care am fost tratată de cum am ieșit din aeroport, chiar dacă eram efectiv o străină. Mi-am dat seama atunci cât de insensibilă am fost, de multe ori, la problemele celor din jur. Treceam nepăsătoare pe lângă multe situații la care aș fi putut să contribui. Dacă oamenii aceștia puteau să-mi sară în ajutor și să fie atât de politicoși cu mine, eu de ce nu aș putea fi la fel? De ce să nu ofer sprijinul meu celor care au nevoie de el? Și, mai mult decât atât,  de ce nu aș putea să ofer, fără să mă aștept la a primi ceva în schimb?

Aveam să aflu mai târziu cât de mult mă va schimba locul acesta și cum întrebările de mai sus se vor transforma în lecții de viață.

29343102_10204563637487465_4783533548340510720_n

În față la Coffee Day am stat, într-adevăr, jumătate de oră și am așteptat să vină persoana respectivă, dar nu m-am simțit nicio clipă în pericol. Da, oamenii erau curioși, mă priveau și mă analizau din cap-n picioare; dar m-am simțit mai în siguranță decât în dacă aș fi fost în preajma vreunui grup de români de „cartier”.

Iar pe drumul spre cazare m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, să pot admira peisajul și să capturez fiecare detaliu. Am făcut două ore cu mașina până la complexul unde trebuia să mă cazez și pe măsură ce înaintam, un nod mi se așeza din ce în ce mai apăsat în gât.

Realizam că din secunda aia totul se va schimba pentru mine. Că nu voi mai avea cu cine să mă sfătuiesc pentru a lua o decizie, că nu voi mai fi protejată de prezența cuiva în stânga sau dreapta mea, că va trebui să hotărăsc singură totul și că responsabilitatea va fi numai și numai a mea.

Se deschidea o nouă ușă pentru mine și era musai să pășesc cu încredere și cu zâmbetul pe buze, ca să nu mă destram fix de la intrare.