Tag Archives: aventura in india

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (2)

 20180301_171026

Știți pozele acelea cu metrourile din India, unde sunt oameni claie peste grămadă? Ei, să știți că asta nu se întâmplă numai la metrou.

După ce am trecut de biroul de imigrări și de securitate, am ajuns la zona de ridicare a bagajelor de cală. Nu mai fusesem atât de înghesuită de la ultimul concert al formației Trooper. Deși făceam tot posibilul să mă strecor și eu printre ei, ca să ajung la banda rulantă pe care erau expuse bagajele noastre, nu reușeam să înaintez nici măcar un milimetru. Așa că m-am oprit.

M-am postat în mijlocul sălii și m-am uitat în stânga și-n dreapta. Ca să înainteze, oamenii nu spuneau „Vă rog să mă scuzați, îmi faceți și mie loc?”. Nu! Oamenii dădeau din coate și se strecurau prin orice  spațiul care se elibera, în secunda în care se elibera. Dacă nu erai pe fază, te blocai și mai stăteai o tură!

Așa că mi-am făcut curaj, mi-am pus rucsacul în spate și am început să-mi fac loc, rugându-mă doar să nu primesc vreun cot în ochelari. Mă aplecam, mă ridicam pe vârfuri, mă răsuceam pe călcâie și săream peste genți și mă simțeam ca-ntr-o cursă cu obstacole. Cu chiu, cu vai, am reușit să ajung în dreptul benzii rulante și am citit pe un panou deasupra: „FZ465 – last baggage”. Mai pe scurt, eram singura de la zborul respectiv care nu-și ridicase bagajul. Și asta pentru că durase o viață să trec de biroul de imigrări.

Am așteptat cumințică să-mi apară bagajul la orizont și când l-am văzut că răsare, am plonjat ca-n filmele cu Jackie Chan, l-am înșfăcat și l-am tras jos. N-a mai contat că mi l-am pus pe picioare și că avea 30 de kg. Important era că reușisem să-l localizez și să-l iau cu mine.

Ce aveam de făcut mai departe? Să aștept până la ora 6.00 a.m, când urma să vină să mă ia cineva să mă ducă la cazare, așa cum stabilisem. Și pentru că era ora 2.30 a.m și mai aveam destul de așteptat, m-am gândit să mă folosesc de rezervarea pe care o făcusem la un hotel de tranzit din aeroport. Am scos telefonul și am început să răsfoiesc printre mailuri. Probabil pe moaca mea se putea citi oboseala și confuzia, căci un domn m-a abordat și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor.

I-am spus unde trebuie să ajung și a fost atât de amabil încât m-a însoțit până la biroul de informații, a vorbit cu domnul de acolo, a aflat unde este hotelul și m-a dus până la recepție. Și nu a plecat până nu s-a asigurat că e totul ok cu rezervarea și că recepționistul mă ia în primire. Nu-mi venea să cred! Cât am stat să așteptăm la recepție, m-a întrebat din ce țară sunt și când  a aflat că vin din România a început să râdă și mi-a zis că el locuiește de câțiva ani în UK și că are vreo 4 colegi români.

Oamenii de la hotel au fost și ei foarte drăguți cu mine și la 6 dimineața, când m-au văzut că plec, m-au întrebat dacă am nevoie de ajutor. Le-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o persoană la Coffee Day, că nu o cunosc personal dar că mi s-a spus că va fi acolo la ora respectivă. Mi-au cerut numărul de telefon de contact și au încercat să apeleze. Au sunat de vreo 4-5 ori dar nu a răspuns nimeni. Așa că m-au condus până acolo și mi-au spus că dacă nu apare pot oricând să mă întorc la ei, căci mă vor ajuta ei să ajung la cazare.

Am fost efectiv uimită de amabilitatea oamenilor și de felul în care am fost tratată de cum am ieșit din aeroport, chiar dacă eram efectiv o străină. Mi-am dat seama atunci cât de insensibilă am fost, de multe ori, la problemele celor din jur. Treceam nepăsătoare pe lângă multe situații la care aș fi putut să contribui. Dacă oamenii aceștia puteau să-mi sară în ajutor și să fie atât de politicoși cu mine, eu de ce nu aș putea fi la fel? De ce să nu ofer sprijinul meu celor care au nevoie de el? Și, mai mult decât atât,  de ce nu aș putea să ofer, fără să mă aștept la a primi ceva în schimb?

Aveam să aflu mai târziu cât de mult mă va schimba locul acesta și cum întrebările de mai sus se vor transforma în lecții de viață.

29343102_10204563637487465_4783533548340510720_n

În față la Coffee Day am stat, într-adevăr, jumătate de oră și am așteptat să vină persoana respectivă, dar nu m-am simțit nicio clipă în pericol. Da, oamenii erau curioși, mă priveau și mă analizau din cap-n picioare; dar m-am simțit mai în siguranță decât în dacă aș fi fost în preajma vreunui grup de români de „cartier”.

Iar pe drumul spre cazare m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, să pot admira peisajul și să capturez fiecare detaliu. Am făcut două ore cu mașina până la complexul unde trebuia să mă cazez și pe măsură ce înaintam, un nod mi se așeza din ce în ce mai apăsat în gât.

Realizam că din secunda aia totul se va schimba pentru mine. Că nu voi mai avea cu cine să mă sfătuiesc pentru a lua o decizie, că nu voi mai fi protejată de prezența cuiva în stânga sau dreapta mea, că va trebui să hotărăsc singură totul și că responsabilitatea va fi numai și numai a mea.

Se deschidea o nouă ușă pentru mine și era musai să pășesc cu încredere și cu zâmbetul pe buze, ca să nu mă destram fix de la intrare.