Gânduri la început de nou an școlar

Știi că un nou an școlar a început, atunci când ieși pe stradă și vezi o mulțime de oameni cu buchete de flori la purtător, o grămadă de copii îmbrăcați în uniforme impecabile și o droaie de mașini blocate în trafic. Dacă vezi cămăși apretate și călcate pe copii și auzi concerte de claxon, e clar că e agitația din prima zi de școală.

Așa a fost și luni, 12 septembrie 2016. Cu mic cu mare, toți am părăsit casele și ne-am îndreptat către o unitate de învățământ, fie în calitate de elev sau profesor, fie ca părinte învoit o oră, două de la propriul serviciu.

Deși noi începusem deja activitatea la grădiniță, de o săptămână, nu pot să zic că am simțit că a început cu adevărat un nou an școlar până nu a venit această oficială zi de luni. Mi-am revăzut piticoții din anii anteriori, ne-am îmbrățișat și ne-am povestit aventuri din vacanță; am făcut cunoștință și cu noii piticoți și am ajuns acasă stoarsă de energie dar, în același timp, cu o poftă grozavă de viață.

Căci, hai să recunoaștem, primele săptămâni de activitate la grădiniță sunt destinate acomodării și sunt cele mai dificile! Copiii trebuie să se obișnuiască cu noul mediu, cu educatoarele, cu colegii, cu programul și, în principal, cu ideea că o bună perioadă din zi trebuie să stea despărțiți de părinți. Dar și educatoarele trebuie să se acomodeze cu noile ființe în miniatură, cu personalitatea fiecăreia, făcând tot posibilul să se muleze pe caracterele lor și să le ofere tuturor siguranța de care au nevoie.

Nou an școlar 1

Primele săptămâni din noul an școlar sunt săptămânile în care simți că ai avea nevoie și tu de o baterie externă, de la care să te mai încarci din când în când. Sunt săptămânile în care vezica ta urinară își reintră în rolul de erou al organelor interne și nu te deranjează din activitate decât după 5-6 ore, când îți bate în țeavă și ți-ar bate și obrazul. E vorba de perioada în care ochii ți se transformă în radar, încercând să surprindă acțiunile fiecărui micuț din încăpere, iar pe undeva printre coaste îți mai răsar două mâini bonus, cu care izbutești să-i ajuți pe toți copiii care strigă „doamnaaaa” în același timp.

Începutul unui nou an școlar este perioada în care educatoarele sunt confuze când vine vorba de garderobă. S-ar îmbrăca frumos, elegant, să dea bine la prima impresie în fața părinților dar în adâncul (străfundului) sufletului lor mustește dorința de a-și pune o pereche de pantaloni confortabili, un tricou larg și adidași în picioare. Pentru că dimineața pleacă de-acasă ca scoase din țiplă și ajung după program înapoi ca scoase din mașina de spălat: boțite pe alocuri, cu părul ciufulit și buzunarele pe dinafară.

Dar această perioadă de început are și părțile ei emoționante. De ce să fiu doar cârcotașă?

Nou an școlar 2

Nu știu alte educatoare cum sunt, dar eu, când îmbrățișez un copil care plânge de dorul părinților, mă emoționez iar glandele mele lacrimale devin un pic prea empatice cu situația. Nu e valabil și pentru micuții care se transformă în mici Kung Fu Panda la plecarea părinților și dau din mânuțe și piciorușe de nu știu din ce direcție să mă apropii. Pe aceia încerc să-i liniștesc, inițial, mai de la distanță. Apoi mă apropii încet…

Dar chiar și aceștia din urmă ajung în momentul în care încep să aibă încredere în tine și în zâmbetul tău. Și atunci își sprijină capul pe umărul tău și oftează a înțelegere și acceptare. Atunci știi că ești pe drumul cel bun și că micuțul se simte în siguranță lângă tine. Atunci știi că i-ai câștigat simpatia și încrederea și că nu va mai dura mult până va veni cu drag și entuziasm la grădiniță.

Sunt zile cu furnicături în tălpi și țiut în urechi dar și zile cu prietenii noi și îmbrățișări timide. Sunt zile cu bodogonit în barbă dar și cu cântece colorate ce răsună în toată grădinița. Sunt zile dificile dar care ajută la construirea unei relații minunate între adult și copil, între grădiniță și copil.

Vă doresc un nou an școlar minunat, plin de evenimente fructuoase și voie bună!

Să ne auzim cu gânduri frumoase la sfârșit de an școlar!

sursa foto: pinterest.com

Curs de prim ajutor – „În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”

O să încep cu o întrebare: de ce nu se organizează mai multe cursuri de prim ajutor? Pe bune, acum! Cine nu și-ar dori să știe cum să salveze un om, într-o situație critică? Chiar dacă nu ești un om renumit pentru bunătatea de care dai dovadă, măcar din vanitate și tot îți dorești la un moment dat să salvezi o viață și să devii erou, recompensat cu medalii și statuie în piața mare.

Lăsând gluma la o parte, însă, am participat săptămâna trecută la un curs de prim ajutor, organizat de MedLife, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi şi Serviciul de Asistenţă Medicală a Municipiului Galaţi, în cadrul proiectului „Copii sănătoși, părinți fericiți”. 

Curs de Prim ajutor - Med Life Galați

De când s-a întâmplat nenorocirea cu tinerii din Colectiv, m-am tot gândit la instruirea oamenilor pentru situații critice și am realizat că interesul pentru acest lucru este foarte scăzut. Pe principiul „n-o să mi se întâmple tocmai mie”, oamenii chiar se lasă purtați de „mâna destinului” și ajung, de cele mai multe ori, să o ia în marea freză!

Ei bine, eu nu sunt atât de optimistă încât să mă gândesc că nu mi se poate întâmpla ceva rău vreodată, așa că atunci când am primit propunerea de a participa la această instruire de prim ajutor, am spus „DA” ca la starea civilă: tare și răspicat!

Curs de Prim ajutor6Drept urmare, pe data de 21.07.2016, la ora 9.00 AM m-am așezat pe ultimul scaun din sala de curs improvizată a celor de la MedLife Galați, mi-am luat agenda albastră și pixul MedLife în brațe și am început să dau nerăbdătoare din piciorul drept. Când am văzut, însă, că trece sfertul academic și în sală nu mai pătrunde nimeni, m-am gândit că ori gălățenii sunt total nepăsători când vine vorba de educația sanitară, ori am înțeles eu greșit ora începerii cursului. Din fericire, varianta numărul doi a fost cea câștigătoare iar la ora 9.30 sala s-a umplut și s-a dat startul cursului de prim ajutor.

Scenariul a fost familiar de la bun început, termenii științifici fiind strecurați în explicații fără să ridice prea multe semne de întrebare deasupra capetelor noastre.

După introducerea minuțios realizată de doamna doctor Mihalache Dana, a intrat în sală un domn înalt, impunător, îmbrăcat în roșu iar toate perechile de ochi și ochelari din sală s-au mutat în direcția sa. Fiind voluntar la SMURD, a reușit să ne introducă foarte ușor într-un scenariu de situație critică, descriindu-ne cu exactitate toți pașii care trebuie urmați.

  • Cum să intervenim la o persoană aflată în SCR (Stop cardiorespirator)

1.Se evaluează și se asigură salvatorul și victima, în vederea descoperirii și eliminării sau minimalizării riscurilor. 

Mai pe scurt, dacă eu ca educatoare intru în sala de clasă și-l găsesc pe Ionică (asta ca să iau exemplul oferit la curs) întins pe jos, inconștient, înainte să sar pe el să îl salvez, trebuie să mă asigur că nu mi se va întâmpla ceva dacă mă apropii de el. Că dacă se înmulțesc victimele, rămânem fără salvatori!

2. Scuturați și întrebați: „Vă simțiți bine?”, „Mă auziți, deschideți ochii!”

Adică mă asigur că victima e victimă cu adevărat și nu doar s-a întins pe jos, cu scopul unui scurt nani după micul dejun. Ori îl scutur, cum sugerează ghidul, ori îi bat din palme la ureche și îl strig pe nume, urmărindu-i reacția sau lipsa ei.

3. Dacă victima nu reacționează, strigați după ajutor!

Chiar dacă eu am învățat acum care-s pașii pe care trebuie să-i fac în continuare, tot am nevoie de cineva care să sune la 112 și să cheme o ambulanță. De preferat, persoana în cauză trebuie să fie calmă și să nu bocească în telefon, în timp ce dă detalii despre starea lui Ionică: „Văleleleu, mă ia cu leșin! Copilu’ moare, săriți!”

4. Verificarea respirației

Până ajunge ambulanța la locul cu pricina, nu trebuie să stai rezemat de perete, uitându-te la copil și rugându-te la Alah, Buddha și alți Dumnezei să-l salveze. Îi verifici respirația, după ce i-ai eliberat căile aeriene (îl așezi cu fața în sus, te așezi în genunchi, lateral de el și cu o mână plasată pe frunte îi împingi capul pe spate, cât se poate de mult și-n același timp, cu două degete de la mâna cealaltă plasate sub bărbie, urmărești ridicarea acesteia.)  De ce e nevoie de asta? Ca să nu-și „înghită limba”!

Apoi, te uiți atent să nu existe în cavitatea bucală vreun obstacol (resturi alimentare, vomă, secreții, sânge – și pentru că vorbim de copii – orice obiect care n-are ce căuta acolo!) și dacă apare, îl înlături cu ajutorul degetelor. Îi întorci capul într-o parte și cu degetele arătător și mijlociu de la o mână, învelite într-o compresă, eventual, încerci să-i îndepărtezi obstacolul. Apoi îl readuci la poziția inițială și te asiguri că are căile aeriene eliberate.

Respirația se verifică timp de 10 secunde prin:

– privirea pieptului;

– ascultarea respirației;

– simțirea suflului pe obraz.

5. Dacă Ionică respiră normal după toate aceste manevre, îl poți așeza în poziția laterală de siguranță:

Curs de Prim ajutor - PLS

Dacă nu, se dă startul la RCP (resuscitare cardiopulmonară)

Inițial, 5 ventilații:

Apoi, dacă nu e nicio schimbare, 15 compresiuni toracice externe (la adult – 30) cu 2 respirații artificiale, de 5 ori consecutiv.

Se verifică respirația și, după caz, se reia RCP-ul până la sosirea ambulanței.

Multe lucruri au fost accentuate la acest curs de prim ajutor, pe care nu reușesc să le cuprind aici nici cu mama filmulețelor și explicațiilor; așa că vă recomand din tot sufletul să participați când veți avea ocazia, fie că e gratuit (cum am prins eu), fie că e cu cost. La urma urmei, viața unui om nu are preț!

Părerea mea e că orice persoană, indiferent de locul de muncă pe care-l are, indiferent dacă este părinte sau nu, ar trebui să participe la un astfel de curs și să dobândească aceste cunoștințe elementare.

Iar dacă vă temeți că mai rău îi veți face victimei, în loc să o salvați, Legea Bunului Samaritean vă protejează. Cum spunea și domnul de la curs:

„În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”. 

13775609_863192600453536_8819495638075318221_n

sursa foto: arhivă personală + pinterest.com

 

Limba engleză – o altă pasiune de-a mea

Pe lângă activitatea mea de educatoare, în ultimii doi ani am dezvoltat un curs opțional de limba engleză pentru cei mici, bazat în mare parte pe ore practice.

Mai concret, copiii dau formă noțiunilor pe care le învață. De exemplu, dacă avem tema „Fruits”, copiii vor învăța denumirile fructelor în limba engleză, confecționându-le și lipindu-le, apoi, într-un coș (adevărat sau confecționat într-o altă oră, sub formă de lucrare colectivă).

În afară de noțiunile tematice din fiecare oră, copiii învață formulele de salut potrivite fiecărui moment al zilei, învață cum să se prezinte, cum să-și prezinte lucrările unui public, cum să spună care sunt obiectele preferate, ce-și doresc să devină când vor fi adulți etc.

De asemenea, fiecare lucrare concepută de ei, este analizată din toate punctele de vedere, la finalul orei iar copilul învață să poarte o conversație în limba engleză, răspunzând la diferite întrebări. („How many apples are on the worksheet?”, ”What color is the banana?”, ”How do you feel today?”, What shape is the door/window/table?”).

Ora de limba engleză – practică – se desfășoară astfel:

Pentru tema „Weather report”

This slideshow requires JavaScript.

Materiale folosite:

  • Worksheet = fișă de lucru;
  • Glue = lipici;
  • Cotton-wool = vată;
  • Glitter = sclipici / Pencils = creioane

Desfășurarea orei:

  • Greet your classmates (Copiii se salută între ei, folosind formulele de salut studiate și repetate la fiecare început de oră. Copiii aleg un salut verbal și un gest: Hello, Good afternoon, Hi – Shake hands, Wave, Hi5, Hug, Kiss on cheek);
  • Clap and say the days of the week (Repetăm zilele săptămânii în timp ce batem din palme.)
  • Weather report song (Ascultăm cântecul, apoi traducem cuvintele și-l mai ascultăm încă o dată, încercând să cântăm odată cu casetofonul.)
  • Realizarea fișei de lucru (Fișa de lucru o realizează exclusiv copiii. Doar în cazurile speciale, în care copilul cere ajutorul, profesorul va interveni. Profesorul oferă instrucțiunile în limba engleză iar copiii le aplică odată cu el, repetând în același timp cuvintele rostite de profesor. )
  • Prezentarea fișei de lucru („Hello, My name is… and this is my cloud. My favourite day of the week is…; My favourite kind of weather is…”)
  • Întrebări suplimentare adresate copiilor: How are you today?/How do you feel today?; Did you enjoy the class? Do you like your paper?
  • Say goodbye (Ne luăm rămas bun printr-una din formulele învățate: See you later, alligator! After a while crocodile! Give a hug, ladybug! Take care, polar bear! etc.)

Limba engleză - formule de salut

Țin să mai menționez că există situații când copiii se plictisesc de activitate și încep să se foiască, să vorbească despre altceva, să se gâdile între ei și se întâmplă să le pierd complet atenția. Ce e de făcut în astfel de situații? Un „brain break”; un joc scurt, o poezie cu mișcare sau un cântecel cu mișcare, care să le îndrepte din nou atenția asupra orei de  limba engleză.

Durata unui astfel de curs: 45 de minute

Numărul de copii dintr-o grupă: maxim 10; de preferat 8.

Dacă aveți sugestii, reclamații, întrebări, referitoare la cursul opțional de limba engleză, vă invit să lăsați un comentariu mai jos!

Mulțumesc!
O zi bună din grădina mea!

 

sursa foto: arhivă personală; pinterest.com

Veverița Sprint – episodul 256 – Evadarea

Veverița de care vreau să vă vorbesc astăzi este una foarte ambițioasă și este, de fapt, un veverițoi. Este o ființă mică, delicată, drăgălașă de-ți vine să o iei și să o pupi milimetru cu milimetru. După aspect pare a fi o veveriță siberiană, ce a poposit, din magazin, direct în parcul unde ne petrecem noi diminețile, cu piticii de la grădiniță.

Are o cușcă instalată foarte frumos în jurul unui copac și este foarte iubită de cei mici care, în fiecare zi, o salută și se bucură de giumbușlucurile pe care le face.

Ieri, însă, veverițoiul s-a gândit că nu-i fericit închis sub plasa respectivă și s-a decis să evadeze. Mai ceva ca-n Prison Break, chiar, căci nu ne-am putut da seama pe unde și cum a ieșit. Cert este că ne-am trezit cu veverița în mijlocul parcului, mișunând printre copii. 

„Doamna Alexandra, a scăpat veverița!”

„Doamna Alexandra, uite veverița! E afară!”

„Doamna Alexandra, veverița a plecat din cușcă!”

Se iscase așa o hărmălaie încât nu mai înțelegeam nimic. Copiii țipau la mine să vin să prind veverița; când mă îndreptam în direcția ei, copiii țopăiau în jurul meu și o speriau și săraca schimba traiectoria… era ca o scenă din filmele cu Benny Hill. 

M-am întors la un moment dat spre ei și le-am zis „dacă voi alergați spre ea, se sperie și fuge și nu mai reușesc să o prind. Dați-vă cu un pas în spate!”. Da bine! Cum vedeți voi purici dansând lambada, așa m-au ascultat și ei pe mine. Iar mai făceam doi pași, tiptil, spre veveriță, ei iar veneau și țopăiau în jurul meu țipând „veverița, veverița!” și nebuna iar o lua la sănătoasa, în direcția opusă. Mai lipsea să o zbughească printre ale mele picioare și deja puteam să candidez la postul de bufon al parcului.

Dar la un moment dat, aducându-mi aminte de emisiunile de pe Discovery Channel cu Steve Irwin, m-am lăsat în jos, pe vine și am analizat situația. Veverița s-a oprit și ea și se uita, aproape cu tupeu de cartier, în ochii mei. Mai lipsea să-mi spună „nu există loc suficient pentru amândoi în parcul ăsta!” și îmi dădea șah mat. Mi-am rezemat un genunchi în nisip (căci da, ajunsesem cu fugăreala în groapa cu nisip a copiilor) și am încercat o capturare în stil slow-motion. Eșuată, bineînțeles, întrucât veverița a făcut un triplu salt înapoi cu șurub și răsucire 360°, sub aplauzele copiilor și a fugit spre tobogane.

În mintea mea se ducea o luptă. Îngerașul de pe umărul drept îmi șoptea „las-o în libertate! Se va întoarce ea atunci când îi va fi foame. Nu o mai fugări și speria pe biata veveriță!”; dar drăcușorul de pe umărul stâng era un pic mai convingător, urlându-mi în timpan ca un comentator sportiv: „E abia minutul 2 și veverița conduce detașat cu 3-0. Blonda nu mai are nicio șansă de izbândă. A făcut-o de râs o veveriță, stimați telespectatori! Incredibil așa ceva!”.

Am alergat în ziua aia cât n-am alergat în ultimul an. Când eu ajungeam la tobogan, veverița era deja la trambulină. Când reușeam să ajung și eu la trambulină, veverița era sub leagăne.

La un moment dat, însă, am crezut că o pierdem definitiv, întrucât se îndreptase spre gard, care nu era tocmai construit pentru a preveni o evadare a veverițelor. Mai pe scurt, putea să iasă prin gardul acela și în două picioare, dând din coadă în ritm de hip-hop și arătându-ne degetul mijlociu. Dar n-a ieșit, ci s-a întors lângă cușca ei, moment în care zeii și astrele au ținut cu mine și am reușit să o prind.

Inițial, am prins-o bine. Adică nu reușea să mă muște sau să se zbată. Apoi, însă, copiii s-au prins că eu țin veverița în mână și m-au înconjurat. Atunci s-a terminat toată șmecheria. Veverița mi-a alunecat din mână și când am pus mâna pe ea a doua oară, a început să se zbată și să muște în toate direcțiile, capsându-mi ambele mâini în vreo 5 locuri.

De ce am stat să mă muște, vă întrebați?

Pentru că așteptam ca a mea colegă să deschidă ușa la cușcă, să o pot băga înapoi. Dar ei îi era frică de veveriță și îi tremurau mâinile, ceea ce făcea procesul deschiderii aproape imposibil. La primele 4 mușcături am rezistat, sperând și rugându-mă la toți sfinții din calendar, ca fata să reușească să dezlege sârma de la ușa cuștii mai repede. Dar sârma și emoțiile nu fac o combinație bună, iar mușcătura numărul 5 a fost atât de bine plasată, încât i-am dat drumul veveriței și mi-am băgat picioarele în ea de viață. 

Durerea încă nu o simțeam dar mâinile îmi erau pline de sânge. Țâșnea AB4 din mine ca la fântâna arteziană și eu nu reușeam să-l opresc cu șervețelele, așa că am fugit spre cabinetul medical. Pentru că nu puteam să lăsăm copiii singuri în parc și să mergem amândouă la cabinet, să mă dezinfecteze și panseze, colega mea a rămas în parc iar eu am făcut tot posibilul să nu mânjesc toate ușile, până reușeam să opresc sângerarea.

O să ziceți: da bine, mă, te plângi de parcă te-a mușcat un rechin care a mâncat ștevie în ultimii 5 ani și acum a dat de carne! Nu mă supăr, spuneți ce vreți! Vă doresc o singură mușcătură pe buricul degetului mare și vă veți convinge singurei de ce dinți șlefuiți au aceste mici ființe inocente.

Veverița Sprint

Deznodământul care este?

Eu n-am putut să dorm ca lumea azi-noapte, gândindu-mă la săraca veveriță care sigur a ajuns desertul unui câine vagabond, sau a fost făcută poster pe asfalt, de roțile unui bolid.

Iar mafioata de ea s-a întors aseară la ea în cușcă, bine merci, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ptiu, creatură perfidă!

P.S: Copiii au botezat-o „Veve”, eu m-am decis să-i spun „Sprint” de azi înainte. Voi ce nume i-ați da? 

 

sursa foto: arhiva personală

Gânduri la sfârșit de an școlar

Un alt an școlar s-a terminat și, deși sunt fericită că se apropie concediul (chiar dacă are pași de melc ardelean), mă încearcă și un soi de tristețe, pe alocuri. Și asta pentru că mi-au plecat din grupă, micii îngerași pe care i-am răsfățat timp de 3 ani, care au crescut sub ochii mei și s-au transformat în viitori școlari premianți.

12071333_10205291962523457_787635775_n

Da, chiar o să-mi fie dor de ei; de toți! Da, chiar și de cei mai energici, pe care îi fugăream prin clasă, ca să încerc să-i îndrum spre un material din dulap și, eventual, spre o masă sau un covoraș. O să-mi fie dor de micile lor năzbâtii și giumbușlucuri. O să-mi fie dor de chicotelile de pe hol, unde se strecurau din 5 în 5 minute, ca să-și verifice jucăriile de pe dulap; de veștile pe care ni le aduceau, zilnic, de acasă; de felul în care îi ocroteau pe cei nou-veniți și le prezentau materialele de pe rafturi, intrând în pielea educatoarei.

O să-mi fie dor să le fiu „mami 2”, să îi îmbrățișez, să le șterg lacrimile de pe obraz și să le readuc zâmbetul pe buze. O să-mi fie dor să mă înfrupt din energia lor și să le admir inocența.

La serbare chiar mi s-au umezit ochii, când i-am văzut cu robă și tocă și diplome în mână. Micii absolvenți erau atât de drăgălași încât glandele mele lacrimale au cedat nervos și au fabricat apă pentru șoricei.

Dar sunt conștientă că vor veni alte suflete în miniatură, pe care le voi îndrăgi la fel de mult și cărora le voi oferi îmbrățișări la fel de călduroase. Așa că nostalgia mi-o las undeva pe fundal, în acest sfârșit de an școlar și mă concentrez pe ceea ce va urma.

Pentru viitorul an școlar mi-am propus să fiu și mai răbdătoare; să nu mai intervin chiar în orice conflict minor și să-i las pe cei mici să-și rezolve divergențele, atâta timp cât nu se ajunge la violență (mai ales că sunt rare cazurile când apelează la ciupit, împins, lovit); să le ofer ajutorul atunci când chiar nu se descurcă la o anumită activitate și nu imediat cum mi se pare mie că au nevoie de ajutor; mai pe scurt, cum spunea o asistentă Montessori din Ohio: „să fiu un fel de plantă în sala de clasă!”. Să supraveghez, să îndrum, să ofer ajutor la cerere, dar să-i las pe ei să se desfășoare în mediul lor și să nu îmi mai bag coada de adult atotcunoscător în activitățile și dialogurile lor.

Și-n afară de asta, o să fac tot posibilul să dezvolt o relație mai apropiată cu părinții. 

În urma chestionarelor pe care le-am împărțit, pentru a primi un feedback referitor la cursul meu opțional de limba engleză, am descoperit că majoritatea părinților și-ar dori să participe la lecții deschise, alături de piticoții lor.

Anul acesta n-am organizat. În mare parte pentru că sunt o persoană emotivă și e posibil să-mi tremure genunchii, vocea și mâna pe mouse, în clipa în care voi avea atâția ochi de adulți pe mine. Cu cei mici mă simt în largul meu, de parcă aș fi și eu una de-a lor; dar când vine vorba să-mi prezint ora unui adult, parcă mi se pune un nod în gât.

Dar voi trece și peste asta și voi lua totul ca pe o nouă provocare pe care trebuie să o duc la bun sfârșit.

Și ca să-nchei într-un ton la fel de pozitiv, las  deoparte modestia  aici câteva dintre răspunsurile la chestionare, care m-au emoționat foarte tare și mi-au dat (deja) energia și ambiția, necesare pentru un viitor an școlar de succes:

  • Cum apreciați atitudinea profesorului față de copii?

„Apropierea față de copii s-a văzut în reacțiile pe care le au copiii vizavi de prof. Alexandra, dar și mai mult a contat faptul că fetița mea o vedea ca parte din familia ei.”

„Daria îmi spune că îi place de Alexandra. Se vede că are răbdare cu copiii și îi place să se joace cu ei, se coboară la nivelul lor și este inventivă în muncă. ”

„Din povestirile copilului. Dna Alexandra e f bună cu mine, îmi place dna. ”

„Este un om dedicat profesiei sale, iar lucrul acesta se vede în atitudinea copilului meu față de doamna Alex. ”

„Sorina o iubește pe domnișoara Alexandra. ”

„Mai dorea să meargă și azi la curs… Cu entuziasm vorbea acasă de felicitarea pentru mămici…Mereu întreabă când mai are cursul opțional de engleză.”

Sfârșit de an școlar - grupa inimioarelor

sursa foto: arhivă personală

%d bloggers like this: