O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (1)

20180301_152525

Nu am realizat că o să fiu singură în Hyderabad, India, până când nu am ajuns în Hyderabad, India. Doar începusem să fac toate pregătirile necesare cu trei luni înainte dar nu cred că am conștientizat cu adevărat ce înseamnă să călătoresc singură pe alt continent, în cu totul altă lume, până nu m-am trezit în fața faptului împlinit. De când am pășit în fața porții F8, a aeroportului din Dubai și m-am uitat în jurul meu, stomacul mi s-a strâns un pic și un soi de morcovel a început să-și facă loc prin părțile mele posterioare. Toate privirile erau ațintite asupra mea și oriunde m-aș fi uitat întâlneam măcar o pereche de ochi curioși care nu se dezlipea de pe moaca mea palidă.

Să vă spun drept, câteva minute bune am purtat, în gând, discuții serioase cu propria mea minte. Scutul cu energie pozitivă cu care mă îmbrăcasem de acasă nu voia cu nici un chip să cedeze nervos și de aceea încerca să-mi potolească creierașul, care scornea tot soiul de scenarii, care mai de care mai horror.

La un moment dat, însă, am auzit o voce minunată care ne spunea că poarta F8 se va deschide în 5 minute și că putem să ne pregătim documentele. M-am instalat frumos la coadă și am așteptat din nou. Urma, în viitorul apropiat, să descopăr că punctualitatea nu are nicio legătură cu oamenii din India. Termenii: „mâine”, „5 minute” și „acum, imediat” au cu totul altă semnificație pentru ei.

Odată ce am trecut de verificare, ne-am urcat cu toții într-un autobuz, ce trebuia să ne ducă la avionul cu pricina. Credeți că lucrurile s-au desfășurat rapid? Credeți că am urcat, s-au închis ușile și am plecat? În nici un caz. Am urcat, într-adevăr. S-au închis ușile, într-adevăr. Dar de plecat… pauză! Am stat așa, pe loc, înghesuiți ca niște sardine în conservă, timp de jumătate de oră, apoi am pornit cătinel, cătinel, spre avion. Începusem deja să mă obișnuiesc cu multe perechi de ochi pe mine. Nu era confortabil deloc, dar le înțelegeam curiozitatea. La urma urmei, eram singura palidă blondă din autobuz.

Gândul că urma să urc în avion și să simt din nou adrenalina decolării mă încuraja. Așa că am pășit încrezătoare spre locul meu de la fereastră și m-am așezat cuminte acolo. Lângă mine s-au așezat doi cântăreți indieni. Le spun așa pentru că au cântat tot zborul către Hyderabad, ba pe rând, ba în cor. Nu reușeam să descifrez nici un cuvânt, dar nu suna rău deloc.

Ori am fost eu obosită, ori deja mă obișnuisem cu ideea de a zbura cu avionul, dar mi s-a părut că timpul a trecut mult mai repede de data aceasta și că am ajuns la destinație cât ai zice „pește”. Mi-am luat bagajul de mână și am pornit după cârd, spre biroul de imigrări, unde trebuia să primesc viza de intrare în India.

În avion primisem un formular dar pentru că nu aveam un pix la îndemână atunci, am amânat completarea sa până când am uitat complet. Noroc că în drum spre biroul de imigrări, m-a abordat un tip din Africa și m-a întrebat dacă am reușit să completez cu toate datele. Când mi-a văzut ochii bulbucați și figura panicată, a realizat că nu o completasem și mi-a oferit un pix. Și de aici a început distracția…

M-am așezat la coadă la un ghișeu și am început să completez formularul. Trebuia să-mi scriu numele, numărul de pe pașaport, adresa unde voi locui în India și numărul de telefon. Numele și numărul de pe pașaport le știam, bineînțeles. Dar adresa unde urma să locuiesc nu exista în memoria mea și nu pentru că aveam vreun lapsus, ci pentru că nimeni nu mi-o spusese. Știam că urma să mă ia cineva de la aeroport și să mă ducă la cazare și asta era tot. Am trecut mai departe, la numărul meu de telefon, am semnat formularul și mi-am zis că o să-i explic domnului de la ghișeu că nu am adresa exactă dar că vine cineva de la școala unde voi face cursul să mă ia.

Numai că socoteala de la coadă nu prea are de-a face cu cea din fața ghișeului. Domnul nici n-a vrut să audă de-așa ceva și m-a trimis înapoi să aflu întâi adresa și apoi să vin. Cu codița-ntre picioare, am pornit înapoi și m-am oprit lângă un stâlp. Am tras adânc aer în piept și m-am uitat în jur. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nicio idee ce trebuia să fac și genunchii începuseră să-mi tremure puțin.

Am scos telefonul din geantă și am început să sun la Hellen, coordonatoarea noastră de la Montessori Training and Research Trust (MTRT). Dar pentru că era 1.30 a.m. șansele mele de a vorbi cu ea erau sub zero. Nu-mi răspundea de nici un chip. M-am sprijinit de stâlp și simțeam cum pământul începe să se învârtă cu mine, fără să-mi dea posibilitatea de a mă asigura cu vreo centură. M-am prelins un pic pe stâlp și m-am așezat pe vine. Un domn de la securitate m-a văzut și a venit încet spre mine.

– Hi, ma’am! Are you ok? Do you need help?

Ochii îmi erau puțin înlăcrimați deja așa că a trebuit să-mi adun toate emoțiile, să le leg strâns și să le arunc undeva într-un colț fictiv. Nu era momentul să clachez! Puteam să fac asta mai târziu, după ce rezolvam problema cumva!

– Hi! Yes. I came here for a Montessori Course. I don’t have the exact address of my accommodation but somebody is picking me up from the airport and taking me there. And the man at the immigration office won’t let me pass through. What can I do?

– Ma’am, you need to write an address.

Și s-a întors pe călcâie și a plecat.

„Da, de mare ajutor mi-ai fost!” mi-am spus și m-am așezat înapoi pe vine. Am luat din nou telefonul și mi-am amintit că mai aveam o colegă în București care urma să vină în India în două săptămâni. Am sunat-o și nu mi-a venit să cred că-i aud vocea, atunci când mi-a răspuns. Chiar dacă o trezisem din somn, a fost atât de amabilă încât mi-a trimis adresa de la școala unde urma să facem cursul și mi-a sugerat să o trec pe aceea.

Zis și făcut!

Am notat adresa de la Pebble Creek Life School și m-am așezat din nou la rând, dar de data asta la un alt ghișeu.

Mai știți morcovelul despre care vorbeam la începutul textului? Acum dimensiunile sale depășeau limita suportabilă și începeam să simt și un pic din iepurașul care ținea morcovul în mână. Cu fiecare pas înainte pe care-l făceam, cu atât mai mulți fiori îmi treceau prin tot corpul. Imaginația mea o luase razna și scenariile pe care le concepea deveneau din ce în ce mai mult parte din sfera science-fiction.

Ajunsă față-n față cu un alt indian, i-am întins documentele și formularul și am început să mă rog în gând la toți dumnezeii și sfinții de care-mi aduceam aminte. Și nu e ca și cum domnul respectiv urma să-mi dea un răspuns foarte rapid: dacă mă lasă sau nu să trec. Eram perfect conștientă că mă va mai ține un pic în suspans.

– Will you be teaching at that school? m-a trezit din reverie.

– No, no! I am taking a course, a Montessori course.

– Oh, Montessori! Very nice, ma’am! Ok. Have a good day!

Mi-a întins documentele înapoi și mi-a zâmbit.

Era pentru prima oară când un funcționar indian îmi zâmbea așa că am rămas blocată câteva secunde, cu documentele în mână.

–  You can pass, ma’am!

– Oh, thank you! Thank you so much!

Nu-mi venea să cred că reușisem! Fusese primul obstacol în calea fericirii mele, în India, și reușisem cumva să nu fac un atac de panică.

You can do it, Alexandra! You have to!

 

Dorințele se mai și îndeplinesc, dacă știi cum să-ți dorești!

Am încercat de multe ori să mă transform în omul care se uită dimineața în oglindă și se încurajează vorbind cu propria sa reflexie. N-a fost de mine! Am încercat și ideea de a-mi face o listă cu tot ce-mi propun să realizez în viitorul apropiat, am subliniat cuvinte cheie și am pus o droaie de semne de exclamare, în speranța că mă va impulsiona să iau atitudine. Nici asta n-a fost de mine!

Dar, cumva, la începutul verii, mi-am dat seama că nu trebuie să schimb nimic, de fapt, căci am propria modalitate de a trimite energie pozitivă înspre îndeplinirea propriilor mele dorințe. Este vorba de clipele când visez cu ochii deschiși.

destinationimagination

Nu mă refer la o idee născută din imaginație, care-mi pătrunde în minte și-mi creează pentru o secundă o imagine statică despre cum ar fi viața mea altfel. Nu! Mă refer la minute întregi în care mă pierd pe un alt tărâm, în care mintea-mi zburdă într-un viitor clădit exact așa cum îmi doresc eu, în timp ce trupul rămâne cuminte, pe loc. Mă refer la clipe întregi în care îmi văd dorințele îndeplinite și încerc să-mi dau seama cum m-aș simți în asemenea situații…

Să vă exemplific!

Pe plan sentimental, am intrat dornică în multe relații și am ieșit ciufulită și dezamăgită din tot atât de multe. Nu mă înțelegeți greșit, nu arunc vina în partea masculină. Mai mult de 70%, vina a fost întotdeauna a mea, deoarece imaginea pe care mi-o formasem eu în minte nu se pupa deloc cu realitatea. Și asta pentru că, în marea majoritate a timpului, mă găseam visând la un alt om, la o altă relație.

Cred că deja nu mai este un secret faptul că am tânjit la a mă împăca cu prima mea iubire, de la nici două luni după ce îi dădusem papucii. Ce papuci, că la cât de nebună eram în adolescență, au fost ditamai bocancii!  Tentativele de împăcare, însă, au fost eșuate de fiecare dată, căci el nu mai era la fel de dornic ca mine. Îi cam călcasem inima în picioare și meritam cu vârf și îndesat refuzul!

Dar asta nu m-a oprit din a visa. Nu cred că trecea săptămână să nu am o clipă de visare… un moment în care să-mi imaginez cum ar fi să ne împăcăm. Ce aș simți? Cum aș reacționa? Ce i-aș spune? De obicei, asta se întâmpla cel mai des când călătoream cu mașina. Priveam absentă pe geam, în timp ce mintea mea creea din ce în ce mai multe scenarii romantice cu final fericit.

Cred și nu prea în toată treaba cu universul, cu legea atracției universale, cu marele „Secret”… dar balanța ajunge uneori să se încline în direcția acestei teorii, cum că dacă îți dorești destul de mult un anumit lucru și te înconjori cu energie pozitivă, dorința-ți va fi la un moment dat îndeplinită.

IKD3YuYQ_400x400

Asta s-a întâmplat și-n cazul meu. După atâția ani de a-mi imagina cum ar fi, visul s-a transformat în realitate și am ajuns din nou în brațele celui la care tânjeam!

Iar dacă ar fi fost vorba doar de o întâmplare, de o singură dorință îndeplinită astfel, aș fi rămas sceptică…

Numai că, după cum spuneam și mai devreme, la începutul verii am avut o revelație. Mi-am dat seama că urma să mi se îndeplinească o altă dorință, un alt vis pe care îl derulasem în mintea mea de zeci de ori.

43965152869d2f950137d21834290b52--kids-canvas-canvas-wall-art

Clipa în care m-am angajat la Grădinița Piticot din Galați, a fost și cea în care am descoperit-o pe Maria Montessori și m-am îndrăgostit de metoda ei de a-i ghida pe cei mici spre educație. Am fost fascinată de tot ce înseamnă acest sistem și de ușurința prin care picii acumulează informații din mediul înconjurător, fără prea mult efort, dacă știi să le supraveghezi și îndrumi pașii. Încă de atunci mi-am dorit să mă specializez în domeniu și am visat la clipa în care voi putea face și eu prezentări Montessori, contribuind la dezvoltarea armonioasă a micuților.

Pot spune, fără falsă modestie, că am muncit din greu să țin pasul în clasă, deoarece lipsa mea de experiență se simțea iar dorința mea de a face totul ca la carte se bătea cap în cap cu energia pe care o aveam disponibilă în fiecare zi. A trebuit să prind din zbor orice informație și să încerc să acumulez cât mai multă experiență într-un timp cât mai scurt, pentru a putea fi eficientă în activitățile zilnice. Am participat la seminariile susținute în incinta grădiniței, la cluburile părinților Montessori și am căscat de fiecare dată urechile pentru a nu rata niciun amănunt care mi-ar putea ușura munca. Și uneori, în timpul zilei, mai profitam de clipele când nu trăgea niciun micuț de fusta mea să-l ajut în vreo activitate, și priveam cum se fac prezentările materialelor Montessori. 

Iar pe la finele anului școlar, am aflat că două colege de-ale mele urmau să plece la București să facă un curs de asistent Montessori și o altă colegă, la Cluj, pentru un curs de educator Montessori pentru cei mai mici dintre piticoți, de 0-3 ani. M-am bucurat pentru ele dar în sufletul meu s-a instalat și un soi de invidie, pentru că știam cât de mult îmi doream să pot face și eu cursul. La un moment dat chiar devenisem paranoică, crezând că am făcut ceva greșit la clasă și că din cauza asta nu am fost și eu trimisă la acel curs.

Dar mi-am dat două palme imaginare și mi-am dat seama că nu rezolv nimic dacă sufăr în tăcere. De aceea mi-am manifestat și eu dorința de a mă înscrie la un curs Montessori, iar doamna director m-a asigurat că îmi va veni și mie rândul.

Să nu mai prelungesc povestea, zic!

Începutul verii mi-a adus o veste minunată! Nu știu cât a fost „de vină” faptul că am visat cu ochii deschiși la o astfel de posibilitate, dar cert este că am primit șansa de a avansa, de a pleca de la grădiniță la școală, la clasa Montessori și de a participa într-un viitor apropiat la un curs Montessori pentru învățători.

Și chiar dacă urmează o perioadă în care va trebui să o iau de la capăt, să pun burta pe carte și să acumulez cât mai multe informații, de data aceasta scopul final va fi cu mult mai înălțător; căci voi ajunge să fac ceea ce-mi doream, ceea ce am descoperit că pot face zilnic cu entuziasm și plăcere: să ajut micuții să crească frumos!

35f14da2ca3b74ba85fffe623374fe03--teacher-appreciation-week-teacher-gifts

Pe lângă aceste două mari exemple, mai pot adăuga și lansarea cărții, despre care am scris deja aici: „Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate”. Și ar mai fi multe alte evenimente din viața mea, mai puțin însemnate, dar pornite din același punct: o dorință maximă, manifestată zilnic prin visarea cu ochii deschiși. 

Nu vreau să vă conving să încercați „metoda”, nu am niciun interes să vă influențez în vreo direcție. Nu s-a coborât niciun Duh pe mine, să-mi promită bogății dacă reușesc să corup lumea…

Vreau doar să subliniez că e mai bine să rămâi pozitiv în gândire și să nu renunți la a-ți imagina cum va fi atunci când dorințele ți se vor îndeplini!

sursa foto: pinterest.com

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Din culisele #12hourswiththekids – Partea 1 – Plângerile

În ultimele două săptămâni am tot postat pe facebook imagini cu citate reprezentative educatoarelor, folosind hashtagul #12hourswiththekids. Am avut două motive pentru care am făcut asta: unul, pentru că era prima oară în viața mea când munceam 12 ore în compania micuților piticoți și doi, pentru că așa îmi place mie să fac haz de necaz.

18447342_10155327581918988_7760252615302500739_n

#12hourswiththekids a însemnat ca pe lângă programul meu normal, care se desfășoară de dimineață până la ora prânzului, să continui activitatea la grădiniță până la ora 17.30 și să fac și transportul copiilor, seara, ajungând acasă la maximum ora 19.00. Pentru că a mea colegă a fost plecată timp de două săptămâni la un curs la București, a trebuit să o înlocuiesc eu și să-i preiau atribuțiile.

Vreau să mă fac înțeleasă de la începutul acestui text, ca să nu apară discuții pe parcurs: am făcut asta cu drag, fără să mă simt obligată, presată, amenințată sau mai știu eu ce. Mi-am asumat răspunderea din ziua 1. 

c8773f4df12df87a40567e424e53b024

Și pentru că tot veni vorba de ziua 1, vă mărturisesc că aceea a fost cea mai dificilă zi de pe tot parcursul celor două săptămâni. Și da, mie mi se pare normal să fi fost așa! De ce? Pentru că nu știam cu ce se mânăncă programul de după-amiază. Nu aveam nicio idee despre rutina micuților, despre cum reacționează fiecare la somn, la trezit, la îmbrăcat și dezbrăcat, la mâncat gustarea și la lucrul cu materialele din altă clasă; căci da, clasa în care petrec timpul după-amiaza este diferită de cea în care lucrează dimineața.

Așa că în ziua aceea am ajuns terminată acasă, stoarsă de orice urmă de vlagă. Mergeam prin casă ca cetățeanul turmentat, încercând să nimeresc patul înainte să mă prăbușesc. Dar ajunsă în pat, am căscat ochii în tavan și am încercat să-mi construiesc o strategie proprie prin care să mă pot descurca cu ei în zilele următoare. Repet, o strategie PROPRIE! Atâta timp cât nu am avut un manual de instrucțiuni lângă mine, care să mă ghideze pas cu pas în realizarea programului de după-amiază, a trebuit să mă gândesc eu la o metodă prin care să mă organizez cu cei mici, în așa fel încât să îndeplinesc toate sarcinile și să nu plec de acolo cu părul creț.

18670984_10155359993598988_9028585765334739484_n

Drept urmare, am procedat cum am considerat eu că este mai bine, în așa fel încât să reușesc să îi adorm pe copii, să-i trezesc pe unii la timp pentru cursurile opționale, fără să le deranjez somnul celorlalți, să îi ajut cu îmbrăcarea pe cei care nu se descurcau dar să-i încurajez totodată să acționeze și singurei, să le ofer gustarea, apoi să îi îndrum spre materialele din clasă. În fiecare zi m-am asigurat că toți au mâncat la prânz, că toți au dormit, băut apă, mers la toaletă înainte de somn și după, că toți au luat gustarea și că toți au ajuns întregi acasă.

Da, s-a întâmplat ca un copil să nu doarmă aceste două săptămâni. A stat liniștit în pat dar nu a închis un ochi. Dar nici acasă acest copil nu doarme iar singura care a reușit să-l facă să doarmă a fost colega mea. Numai că nici cu ea nu a dormit din prima zi! A durat ceva până să se întâmple asta…

Da, s-a întâmplat să-l mut pe cel care stătea în pătuțul de lângă el, pentru că vorbeau în loc să doarmă și dacă ieșeam din clasă să mă duc la toaletă, țopăiau amândoi în pat, trezindu-i și pe ceilalți, care li se alăturau în „marea țopăială”.

Da, s-a întâmplat să își uite câte un copil vreo bluziță sau șapcă la grădiniță și să o recupereze a doua zi. S-a întâmplat să rămânem și cu hăinuțe ale căror aparținător nu a fost descoperit nici în ziua de azi.

Dar hai să fim serioși! Asta nu este din cauză că nu mi-am făcut eu treaba bine și că nu am acționat eu cum trebuia. Eu mi-am dat silința și am încercat să fac totul ca la carte, în așa fel încât să nu le stric rutina micuților doar pentru că a mea colegă nu era și eu îi țineam locul. Nu am putut să mă transform în ea, căci fiecare are personalitatea și metodele sale. Și, repet, nu e ca și cum aș fi avut vreun manual de instrucțiuni care să-mi indice reacțiile fiecărui copil la somn și cum trebuie procedat ca să nu existe probleme.

18670811_10155356162063988_6755544013769228298_n

Și la urma urmei, oricât m-am străduit eu, copiii tot au simțit o schimbare în rutina lor. Era alt om care îi însoțea la somn, la masă, la îmbrăcat și dezbrăcat. Era normal să se comporte diferit și să reacționeze diferit la mine, față de cum reacționau la colega mea. Mai ales în primele zile, când ei erau debusolați de schimbare și eu încercam să mă familiarizez cu noul program.

Probabil vă-ntrebați ce-mi veni cu acest text, mai ales când am spus că prefer să fac haz de necaz. Au început să apară plângeri printre părinți, plângeri pe care nu le-am auzit din gura lor. Nu au venit să-mi spună mie, personal, ce i-a deranjat, ce consideră ei că nu am făcut cum trebuie, ci pur și simplu au început să se plângă altor persoane.

Și pentru că nu sunt făcută din piatră, mă dor aceste reacții. Mă doare să văd că la cât am muncit în zilele acelea, aceste persoane nu vor să vadă decât ce nu a ieșit perfect. Nu vor să vadă decât că în prima zi au țopăit 5 copiii în pat, cât m-am dus eu la toaletă și o fetiță n-a avut părul prins în parc; fără să se gândească și la ultimele zile, când știam deja lângă cine trebuie să stau mai mult ca să adoarmă, pe cine să verific din 10 în 10 minute, ca să nu se trezească țipând și plângând de la coșmaruri, pe cine să verific să nu facă febră și tot așa…

Multe lucruri nu se văd, atunci când pretențiile încețoșează realitatea! Dar noi, educatorii, nu suntem roboți! Suntem oameni care poate mai omit anumite lucruri și poate avem și noi nevoie de o perioadă de acomodare cu anumite cereri-bonus. Atunci când ai deja o listă de sarcini de îndeplinit, cele care vin pe margine nu devin automat priorități.

Și urăsc din tot sufletul reacția superioară de tipul „cealaltă face mai bine”. Da, face mai bine pentru că asta face de ani de zile! Eu am 0 experiență singură la programul de după-amiază și nu am avut niciun instructaj la început!

Nici la programul de dimineață nu am fost pricepută din prima. Nu m-am născut învățată! Am prins din mers și a naibii să fiu dacă nu sunt mândră de asta!

Noroc de celelalte doamne din grădiniță care m-au mai ajutat atunci când au văzut că încep să clachez și mi-au oferit sprijin și sfaturi. Da, lor le mulțumesc pentru înțelegere și pentru umărul întins!

Dar celor care doar știu să critice de pe margine și să se plângă la niște lucruri chiar mărunte, din punctul meu de vedere, le recomand să se pună un pic în locul meu, să facă totul perfect și abia apoi să își dea cu părerea!

Eu chiar sunt mândră de mine că am reușit să fac asta, să am grijă de atâția copii, fără ca vreunul din ei să pățească cu adevărat ceva. Dar mi-aș dori din tot sufletul să aud reproșurile din gura celor care le simt și nu să le primesc ca pe niște cuțite în spate. Căci suntem oameni și orice problemă se poate rezolva discutând.

sursa foto: pinterest.com

Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate

Atunci când unul din visurile tale devine realitate, amalgamul de emoții care te învăluie este copleșitor!

DSC_0465

Totul a început de la o idee minunată, venită din partea fetelor cu care scriu la Belvarevistă online pentru femei perfect de imperfecte: cum ar fi să scriem o carte? Cum ar fi să ne mutăm ideile din online în offline? Gândul ne-a surâs tuturor și ne-am apucat de treabă. Ce-i drept, celelalte fete au fost mai harnice decât mine și au terminat de scris capitolele lor înainte ca mie să-mi vină măcar o idee despre ce aș putea concepe. Ca să fiu sinceră, am avut câteva clipe când chiar credeam că voi renunța la proiect, că mă voi retrage din Belva, pentru că inspirația mă abandonase de tot.

Dar tot ele, fără să știe, m-au impulsionat să-mi pun povestea pe hârtie. Am citit capitolele lor și mi-am zis: „Da, am trecut și eu prin momente de cumpănă, am avut și eu experiențe extraordinar de plăcute și incredibil de crunte, despre care aș putea scrie.” Și m-am apucat de scris!

DSC_0443

Capitolul meu din cartea ”Femei perfect de imperfecte” a fost scris într-o singură zi. M-am așezat la laptop și mi-am spus că nu mă ridic din fața lui până nu termin. Mi-am cules amintirile, mi-am deschis toate sertarele sufletului și am așternut în 26 de pagini tot ce am considerat că merită citit. Am scris despre viața sentimentală, despre cum mi-am găsit sufletul pereche din prima dar am făcut marea greșeală să-l dau la o parte, crezând că va răsări în viața mea cineva mai bun, care să-mi ofere mai multă fericire; am scris despre regăsirea noastră și cum am așteptat ani de zile pentru a-l avea din nou în brațele mele; am scris și despre moartea tatălui meu, care m-a distrus pe interior dar m-a și împins de la spate, spre un alt drum, spre o altă meserie, pe care am ajuns să o iubesc; și, nu în ultimul rând, am încercat să transmit ideea că orice rău duce la bine, că orice șut în fund e un pas înainte și că atunci când te simți ajuns la pământ, tot ce-ți rămâne de făcut e să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.

Câteva din cuvintele acestea am reușit să le rostesc și în discursul meu, ieri, la lansarea cărții. Nu știu cât de coerentă am fost, cât de tare mi-a tremurat vocea, dar știu că am simțit din partea tuturor celor prezenți acolo o energie extraordinară, o energie care m-a cuprins de la călcâie la ultimul fir de păr din creștetul capului. M-a ajutat să mă bâlbâi mai puțin și să prind curaj mai mult și vinul delicios de la Vinimondo. Înainte să urcăm pe „scenă”, ne-a fost oferit câte un pahar de vin de către Valentin Ceafalău, cel care a dat și startul la eveniment.

DSC_0450

Pășisem pe terasa localului Bistro Felix, din Iași, cu un singur gând: „Alexandra, trebuie să te ții pe picioare!”. Dar am văzut-o pe Andreea Ignat cum și-a deschis brațele cu lacrimi în ochi și am renunțat la orice scut, dând frâu liber emoțiilor. Mi-a părut bine să le revăd pe Belvele din gașca veche și să le cunosc pe minunatele Belve noi. Am avut un nod în gât și un ghem în stomac pe tot parcursul lansării, dar faptul că i-am avut alături de mine și pe mama mea și prietenul meu, m-a făcut să-mi țin echilibrul și să fac față tuturor trăirilor.

Iar despre clipa când am dat autografe, ce pot să spun? Nu credeam că mai există sentiment pe care să nu-l fi întâlnit. Bănuiam că e grozav să scrii dedicații oamenilor care sunt interesați de creațiile tale, dar nu îmi imaginam că este atât de înălțător, de încurajant, de inspirant! Mi-aș fi dorit să pot concepe pentru fiecare om care mi-a cerut autograful, un alt text, care să se muleze pe propria sa personalitate. Dar pentru că nu-i cunoșteam și pentru că am avut momente când mintea mi s-a blocat de la atâtea emoții, nu am reușit să fac asta. M-am uitat în ochii lor și am încercat să nu scriu bălării. Sper că am și reușit!

DSC_0513

Vreau să le mulțumesc celor care și-au făcut timp și au venit acolo, celor care ne-au susținut de pe margine, celor care m-au sunat să mă felicite și mi-au trimis mesaje pozitive dar și celor care nu au crezut în acest proiect, care l-au privit ca pe ceva irealizabil sau ca pe ceva trecător! Pentru că în viață nu ești înconjurat doar de susținători, trebuie să le mulțumești și criticilor; căci fără ei, n-ar mai fi haios.

DSC_0046 DSC_0056

sursa foto: Carmen Păun, una din minunatele belve

O educatoare La Fântâna fericirii

Te trezești dimineața ciufulit, cu pleoapele grele și cu dorința puternică de a arunca telefonul pe geam. Scoți o mână de sub pătură și te trec toți fiorii gândindu-te că trebuie să te dai jos din patul călduros, ca să dai startul unei noi zile. Și în secundele rămase înainte de a-ți schimba poziția corpului de la orizontală la verticală, visezi la un singur lucru: la ceva care să-ți dea putere, energie și să-ți ofere convingerea că poți duce la capăt tot ce ți-ai propus pentru ziua respectivă. Visezi la cafea!

funny-Batman-Superman-coffee-Meme-300x227

Hai să fim serioși! Nu toată lumea se dă jos din pat din prima, cu zâmbetul pân’ la urechi și cu o poftă de viață venită din neant, așa cum mai vedem prin filme sau reclame. Pentru majoritatea oamenilor, trezitul dimineața devreme este un chin: fața ți-e șifonată iar picioarele refuză să coopereze în drumul spre baie.

Iar singura care îți poate lumina dimineața este ea: cafeaua! Îți zâmbește în timp ce ia naștere în ibric, iar aroma ei îți umple bucătăria și sufletul de plăcere. Te transformă din vrăjitoarea cea rea, în Albă ca Zăpada; din Oana Zăvoranu, în Andreea Marin; din Florin Iordache, în Klaus Iohannis.

Cafeaua trezește partea pozitivă din tine, îți ascute toate simțurile și îți dă energia necesară pentru a avea o zi cât mai productivă.

Dar ce te faci în cazul în care alarma nu sună la timp și te trezești cu 10 minute înainte de a-ți începe programul la serviciu, cum am pățit eu azi dimineață? Ce-ți trece prin minte în momentul în care te uiți la ceas și realizezi că nu ai timp decât pentru a te îmbrăca și a fugi pe scări spre mașină?

Nu este nici: „Văleleu, n-am timp să mă machiez!”, nici „Văleleu, n-am timp să fac duș!”. Primul gând este: „Vai de capul meu, n-am timp să-mi beau cafeaua!”.

Și de aici pornește tot scenariul: „o să ajung la muncă, o să fiu nevoită să intru direct în pâine, o să casc toată ziua, n-o să am chef de nimic și, drept urmare, n-o să pot fi productivă deloc!”

teacher-instant-teacher-dust-add-coffee-t-shir-men-s-premium-t-shirt

Nu știu cum stă treaba în alte meserii, dar pentru o educatoare cafeaua de dimineață este vitală. Pentru că intri pe ușa grădiniței și nici nu apuci să dai jos geaca de pe tine, că trebuie să-l ajuți pe un prichindel să se dezlege la șireturi, pe unul să-și ungă felia de pâine cu unt și pe altul să-l desprinzi din brațele mamei, cu promisiunea că va veni repede să-l ia. Și dacă nu reușești să-l consolezi pe cel din urmă din prima, mai trebuie să stai câteva minute cu el în brațe, timp în care mai apar câțiva pe lângă tine care vor: să le ascuți creioanele, să le dai plastilină, să le faci codițe împletite, să le faci fundiță la șnurul de la pantaloni etc. Și toate acestea e important să le faci cu zâmbetul pe buze și căldură în privire, căci copiii simt dacă ești stresat și cu energia la minimum. Nu o spun cu răutate, dar parcă au un mic senzor care depistează gradul de epuizare al adultului și vor să-i testeze limita răbdării.

Și dacă astrele ți s-au aliniat aiurea și nu ai apucat să bei cafeaua înainte de a păși pe teritoriul micuților, undeva în adâncul minții tale se declanșează un țipăt de disperare. Oricâte giumbușlucuri ar face oamenii în miniatură, oricât de drăgălași ar fi atunci când țopăie pe lângă tine și-ți chicotesc în ureche, gândul îți fuge tot la gura aia de cafea salvatoare.

Teachers Love Coffee

Nu mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc târziu și să nu apuc să beau licoarea magică acasă, dar în acele puține dăți am simțit că o iau razna la muncă și tot ce-mi doream era să apară în dreptul meu un aparat de cafea. Să-mi pot procura porția de fericire în câteva secunde, fără să ies din raza vizuală a copiilor, fără să părăsesc incinta clasei. Căci, dacă abia reușesc uneori să lipsesc un minut pentru a mă duce la toaletă, nici nu se pune problema să găsesc vreun moment liber, în care să fug la magazinul de peste stradă, pentru o cafea.

Și pentru că m-a măcinat problema asta, am început să mă interesez în stânga și-n dreapta și să caut soluții. Astfel, am descoperit fântâna fericirii: furnizorii de servicii pentru aprovizionare cu apă și cafea – La Fântâna.

160825_LFA_a&c_roll-up_85x200cm_150dpi_outline

Chiar dacă serviciile furnizate de ei sunt dedicate în mare parte companiilor, oamenilor care își desfășoară activitatea la birou și la întâlniri de afaceri, mie mi-au făcut cu ochiul câteva dintre abonamentele lor și mi-au dat impresia că s-ar mula perfect și pe nevoile cadrelor didactice. Căci oamenii de afaceri nu sunt singurii consumatori de cafea și apă. Așa cum ei își doresc un pahar sănătos de apă la birou și o ceașcă de cafea în pauza de masă, așa ne dorim și noi!

Abonamentul Feliz, spre exemplu, ar fi ideal pentru numărul de angajați din grădinița unde lucrez eu. Acest abonament implică livrarea și instalarea unui echipament Senseo Sarista și aprovizionarea cu 2 kg de cafea pe lună. Și nu orice fel de cafea!

cafea

Cafeaua boabe Kafune este fortifiantă și intensă, fiind un brand propriu La Fântâna, realizat din dorința de a-ți readuce zâmbetul pe buze atunci când simți că totul se prăbușește pe umerii tăi. Gustul său încărcat de prospețime și vitalitate reușește să te transpună pentru câteva clipe pe un tărâm însorit, unde grijile și problemele dispar în totalitate. Aroma sa îți mângâie sufletul și-ți îndreaptă gândurile spre soluții și răspunsuri, spre partea plină a ceștii.

Iar echipamentul Senseo Sarista este realizat special de La Fântâna pentru a-ți garanta o experiență Kafune cât mai intensă. Astfel, boabele de cafea sunt râșnite în momentul preparării, oferindu-ți o ceașcă de cafea proaspătă și blândă ca o adiere de primăvară.

Și dacă vă temeți de posibilitatea de a avea dificultăți în a utiliza această mașină de cafea, vă mai subliniez un atuu pe care îl are abonamentul Feliz: asigură, pe lângă livrare și instalare, un training de utilizare al aparatului, mentenanță și service. 

Și pentru că o ceașcă de cafea de calitate superioară nu are nevoie doar de boabe proaspăt râșnite, se recomandă și instalarea unui purificator pentru apă, pentru a avea la îndemână în orice clipă apă filtrată din belșug, pentru prepararea cafelei.

La Fântâna oferă abonamente avantajoase și pentru purificatoare. Abonamentul Standard din Gama Deluxe oferă două variante de purificator, mic sau mare, în funcție de necesitățile clientului, cu schimbarea filtrelor și ozonarea la interval de 6 luni.

Un astfel de purificator, însă, nu este necesar doar pentru obținerea unei cești de cafea. Nu mă înțelegeți greșit, nu-i exclud din ecuație pe cei care nu sunt băutori de cafea. Apa este vitală oricărei ființe de pe această planetă. Și nu cred că există ființă care să nu prefere o apă curată, fără impurități.

Ca o scurtă paranteză, din proprie experință vă spun ca apa de la robinet, nefiltrată, are un gust care-ți întoarce stomacul pe dos. M-am mutat de curând într-un bloc fără lift, la etajul 5. Și din motive de lene cronică, într-o seară, am preferat să las bidoanele de apă plată în mașină, convinsă fiind că mai am suficientă apă în casă pentru restul serii. Din păcate, însă, m-am înșelat și am fost nevoită să îmi pun în pahar apă de la robinet. Să mai spun ce viteză am prins pe scări, înapoi la mașină, să aduc bidoanele, după ce am luat primul și ultimul gât de apă din pahar? Imaginați-vă un Road Runner blond, scârbit și deshidratat.

Și ca să închei în mod convingător acest text, vă las 3 motive pentru care eu visez să găsesc într-o dimineață, la grădiniță, echipamentul Senseo Sarista, împreună cu boabele de cafea Kafune și apa filtrată de purificatorul La Fântâna:

  1. Aș avea posibilitatea, în orice clipă în care mă simt stoarsă ca o lămâie, să mă revigorez cu o ceașcă de cafea gustoasă și aromată, fără să-mi fac griji că pun în pericol siguranța copiilor părăsind clasa. În mai puține cuvinte: ar fi la îndemână!
  2. Ar spori eficiența și productivitatea activităților pe care le desfășor zilnic printre copii, mai ales în zilele în care cei mici par a avea baterii noi, în timp ce eu simt că ar trebui să mă conectez la vreun încărcător.
  3. Și nu-n ultimul rând, aș vedea cu siguranță mai multe zâmbete la colegele mele de muncă. Dacă cei mici chicotesc necondiționat, fie că-i ploaie sau soare, fie că-i dimineață sau seară, adulții mai au nevoie și de un mic ajutor pentru a scoate dopamina de la naftalină. Și ce-i mai potrivit pentru a stimula hormonul fericirii în momente stresante, decât o ceașcă savuroasă de cafea, râșnită proaspăt și realizată cu apă filtrată?

lafantana-299x300

Acest text a fost scris pentru prima probă a concursului Spring Superblog 2017. 

sursa foto: pinterest.com; http://super-blog.eu

Cum să-ți alegi ținuta atunci când ești educatoare?

Fiecare femeie are un stil propriu, cu care se mândrește în fiecare zi când pășește afară din apartament. Dacă în casă ne mai ascundem de poliția modei și ne îmbrăcăm cât mai comod cu putință, atunci când ieșim în oraș ne place să ne scoatem în evidență toate atuurile, cu ajutorul ținutelor vestimentare.

Ei bine, asta nu este valabil și în cazul educatoarelor. Dacă la alte locuri de muncă poți să-ți alegi din garderobă o cămașă elegantă și o fustă scumpă, să încalți o pereche de pantofi cu toc și să-ți asortezi la ei o geantă fabuloasă, atunci când te pregătești pentru grădiniță, lucrurile stau un pic altfel.

0b1a7db12641eb75094ff0766c3eb246

Ca educatoare, atunci când îți alegi îmbrăcămintea pentru ziua respectivă, trebuie să ții cont de mai mulți factori:

– ai mobilitate maximă în ținuta aceea?

– este rezistent materialul hainelor la spălări dese?

– dacă transpiri, apar pete la subraț?

– are valoare sentimentală outfitul pe care îl alegi?

Da, pentru că nu poți să te îmbraci oricum atunci când ai de-a face cu oamenii în miniatură. Oricât ți-ai dori tu să strălucești în outfitul ales, există mari șanse ca acesta să nu fie cel mai potrivit pentru lucrul cu copiii.

Atunci când îți alegi o pereche de pantaloni, trebuie să te gândești că există o foarte mare posibilitate să fii nevoită să te apleci des, să te așezi pe jos, să stai pe vine, să alergi etc. Iar dacă pantalonii sunt prea strâmți iar materialul nu e tocmai elastic, e aproape inevitabil să te trezești cu o gaură între picioare de toată frumusețea. De asemenea, dacă sunt pantaloni cu talie joasă, iar tu nu obișnuiești să porți curea, mai apare varianta ca atunci când te așezi pe vine, să ți se vadă chiloțeii și să te trezești cu un mic șugubăț că te trage de ei și râde în hohote.

Atunci când alegi bluza pe care o vei purta la grădiniță, trebuie să iei în considerare faptul că vei transpira. Dacă ești o educatoare dedicată, care muncește cu adevărat cu copiii și nu stă doar la catedră toată ziua, dând indicații în stânga și-n dreapta, nu ai cum să nu transpiri. De ce? Pentru că toată ziua te afli într-o continuă mișcare: ba legi niște șireturi, ba te chinui să închei niște nasturi (din ăia mici, mici, mici de zici că au fost concepuți sub lupă), ba fugi după Costeluș să-l prinzi înainte să-i arunce-n cap jucăria lui Săndel, ba cânți și dansezi, ba joci prinselea în sala de joacă, ba îi gâdili și-i iei în brațe, ridicându-i „sus, doamna, sus de tot!”. Iar dacă bluza ta e strâmtă și dintr-un material sintetic, riști să stai cu balta la subsuoară toată ziulica.

Și nu în ultimul rând, orice ținută ai alege pentru o zi de muncă la grădiniță, trebuie să te gândești că există o șansă mare ca aceasta să fie distrusă. Adică, înainte să pleci de acasă, trebuie să te uiți în oglindă și să zici: „băi, dacă nu mă întorc cu hainele întregi acasă, nu o să-mi pară prea rău!”. Și asta pentru că micuții sunt imprevizibili. Nu știi când i se face rău unuia, căci a mâncat micul dejun prea cu poftă și se nimerește să fii prin preajmă când dă la peștișori; nu știi când îl ții în brațe pe altul și de emoție o pune de un pipi cald pe pantalonii tăi; nu știi când vine o armată întreagă de micuți să te îmbrățișeze (da, toți odată) și își șterg toți năsucurile de bluza ta. De altfel, mai există și variantele „tras de bluză”, „stropit cu acuarele”, „mâzgâlit cu carioci” etc. Iar dacă hainele nu sunt prea rezistente la multe spălări, cam riști să-ți iei adio de la ele mai curând decât credeai.

Despre pantofi nu cred că mai e cazul să vă povestesc. Bănuiesc că vă dați seama că e cam imposibil să muncești în grădiniță, încălțată în pantofi cu toc. Doar dacă ești sado-masochistă…

De aceea, noi, educatoarele, avem câteva zile în an când putem să strălucim în voie. Avem o serie de ocazii deosebite, în care putem să ne scoatem de la naftalină hainele „bune” și să le purtăm fără teamă.

Da, dragii mei, vorbesc despre serbări și întâlniri cu părinții. Abia atunci, reușim să ne punem rochia care așteaptă de un semestru pe umeraș, în șifonier, să încălțăm pantofii strălucitori și să ne dichisim ca la carte. Pentru că doar în acele clipe nu suntem singurii adulți din încăpere și-n caz de ceva, mai putem să ne ascundem după draperie. Glumesc (în mare parte)!

Eu mi-am pregătit deja ținuta pentru petrecerea de Crăciun a piticoților mei. Mi-am ales de pe magazinul online ANSWEAR, o rochie neagră cu model colorat din colecția Desigual. Croiala este făcută în stil cloș, cu decolteu rotund și mânecă lungă.

Nu am ales ceva mai extravagant pentru că, deși evenimentul este unul deosebit, tot voi dansa și cânta cu micuții, tot îi voi îmbrățișa și îi voi smotoci iar rochia aceasta pare destul de confortabilă. Nu-mi fac griji pentru eventualele pete de transpirație, întrucât culoarea este închisă și nu se vor observa atât de tare; iar lungimea este ideală pentru orice fel în care voi fi nevoită să mă așez/ridic/țopăi.

Dar inserțiile decorative sunt principalul motiv pentru care am ales rochia Desigual. Îmbinarea culorilor și a formelor se asortează perfect cu veselia și chicotelile piticoților mei.

Pentru încălțăminte încă nu m-am hotărât, dar dacă voi dobândi curaj într-o lună de zile, voi alege varianta unor botine cu toc gros, Gino Rossi.

full_img_817859

Acest text a fost scris pentru proba 18 a concursului Superblog, sponsorizată de ANSWEAR.

sursa foto: pinterest.com; answear.ro

Gânduri la început de nou an școlar

Știi că un nou an școlar a început, atunci când ieși pe stradă și vezi o mulțime de oameni cu buchete de flori la purtător, o grămadă de copii îmbrăcați în uniforme impecabile și o droaie de mașini blocate în trafic. Dacă vezi cămăși apretate și călcate pe copii și auzi concerte de claxon, e clar că e agitația din prima zi de școală.

Așa a fost și luni, 12 septembrie 2016. Cu mic cu mare, toți am părăsit casele și ne-am îndreptat către o unitate de învățământ, fie în calitate de elev sau profesor, fie ca părinte învoit o oră, două de la propriul serviciu.

Deși noi începusem deja activitatea la grădiniță, de o săptămână, nu pot să zic că am simțit că a început cu adevărat un nou an școlar până nu a venit această oficială zi de luni. Mi-am revăzut piticoții din anii anteriori, ne-am îmbrățișat și ne-am povestit aventuri din vacanță; am făcut cunoștință și cu noii piticoți și am ajuns acasă stoarsă de energie dar, în același timp, cu o poftă grozavă de viață.

Căci, hai să recunoaștem, primele săptămâni de activitate la grădiniță sunt destinate acomodării și sunt cele mai dificile! Copiii trebuie să se obișnuiască cu noul mediu, cu educatoarele, cu colegii, cu programul și, în principal, cu ideea că o bună perioadă din zi trebuie să stea despărțiți de părinți. Dar și educatoarele trebuie să se acomodeze cu noile ființe în miniatură, cu personalitatea fiecăreia, făcând tot posibilul să se muleze pe caracterele lor și să le ofere tuturor siguranța de care au nevoie.

Nou an școlar 1

Primele săptămâni din noul an școlar sunt săptămânile în care simți că ai avea nevoie și tu de o baterie externă, de la care să te mai încarci din când în când. Sunt săptămânile în care vezica ta urinară își reintră în rolul de erou al organelor interne și nu te deranjează din activitate decât după 5-6 ore, când îți bate în țeavă și ți-ar bate și obrazul. E vorba de perioada în care ochii ți se transformă în radar, încercând să surprindă acțiunile fiecărui micuț din încăpere, iar pe undeva printre coaste îți mai răsar două mâini bonus, cu care izbutești să-i ajuți pe toți copiii care strigă „doamnaaaa” în același timp.

Începutul unui nou an școlar este perioada în care educatoarele sunt confuze când vine vorba de garderobă. S-ar îmbrăca frumos, elegant, să dea bine la prima impresie în fața părinților dar în adâncul (străfundului) sufletului lor mustește dorința de a-și pune o pereche de pantaloni confortabili, un tricou larg și adidași în picioare. Pentru că dimineața pleacă de-acasă ca scoase din țiplă și ajung după program înapoi ca scoase din mașina de spălat: boțite pe alocuri, cu părul ciufulit și buzunarele pe dinafară.

Dar această perioadă de început are și părțile ei emoționante. De ce să fiu doar cârcotașă?

Nou an școlar 2

Nu știu alte educatoare cum sunt, dar eu, când îmbrățișez un copil care plânge de dorul părinților, mă emoționez iar glandele mele lacrimale devin un pic prea empatice cu situația. Nu e valabil și pentru micuții care se transformă în mici Kung Fu Panda la plecarea părinților și dau din mânuțe și piciorușe de nu știu din ce direcție să mă apropii. Pe aceia încerc să-i liniștesc, inițial, mai de la distanță. Apoi mă apropii încet…

Dar chiar și aceștia din urmă ajung în momentul în care încep să aibă încredere în tine și în zâmbetul tău. Și atunci își sprijină capul pe umărul tău și oftează a înțelegere și acceptare. Atunci știi că ești pe drumul cel bun și că micuțul se simte în siguranță lângă tine. Atunci știi că i-ai câștigat simpatia și încrederea și că nu va mai dura mult până va veni cu drag și entuziasm la grădiniță.

Sunt zile cu furnicături în tălpi și țiut în urechi dar și zile cu prietenii noi și îmbrățișări timide. Sunt zile cu bodogonit în barbă dar și cu cântece colorate ce răsună în toată grădinița. Sunt zile dificile dar care ajută la construirea unei relații minunate între adult și copil, între grădiniță și copil.

Vă doresc un nou an școlar minunat, plin de evenimente fructuoase și voie bună!

Să ne auzim cu gânduri frumoase la sfârșit de an școlar!

sursa foto: pinterest.com

Curs de prim ajutor – „În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”

O să încep cu o întrebare: de ce nu se organizează mai multe cursuri de prim ajutor? Pe bune, acum! Cine nu și-ar dori să știe cum să salveze un om, într-o situație critică? Chiar dacă nu ești un om renumit pentru bunătatea de care dai dovadă, măcar din vanitate și tot îți dorești la un moment dat să salvezi o viață și să devii erou, recompensat cu medalii și statuie în piața mare.

Lăsând gluma la o parte, însă, am participat săptămâna trecută la un curs de prim ajutor, organizat de MedLife, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi şi Serviciul de Asistenţă Medicală a Municipiului Galaţi, în cadrul proiectului „Copii sănătoși, părinți fericiți”. 

Curs de Prim ajutor - Med Life Galați

De când s-a întâmplat nenorocirea cu tinerii din Colectiv, m-am tot gândit la instruirea oamenilor pentru situații critice și am realizat că interesul pentru acest lucru este foarte scăzut. Pe principiul „n-o să mi se întâmple tocmai mie”, oamenii chiar se lasă purtați de „mâna destinului” și ajung, de cele mai multe ori, să o ia în marea freză!

Ei bine, eu nu sunt atât de optimistă încât să mă gândesc că nu mi se poate întâmpla ceva rău vreodată, așa că atunci când am primit propunerea de a participa la această instruire de prim ajutor, am spus „DA” ca la starea civilă: tare și răspicat!

Curs de Prim ajutor6Drept urmare, pe data de 21.07.2016, la ora 9.00 AM m-am așezat pe ultimul scaun din sala de curs improvizată a celor de la MedLife Galați, mi-am luat agenda albastră și pixul MedLife în brațe și am început să dau nerăbdătoare din piciorul drept. Când am văzut, însă, că trece sfertul academic și în sală nu mai pătrunde nimeni, m-am gândit că ori gălățenii sunt total nepăsători când vine vorba de educația sanitară, ori am înțeles eu greșit ora începerii cursului. Din fericire, varianta numărul doi a fost cea câștigătoare iar la ora 9.30 sala s-a umplut și s-a dat startul cursului de prim ajutor.

Scenariul a fost familiar de la bun început, termenii științifici fiind strecurați în explicații fără să ridice prea multe semne de întrebare deasupra capetelor noastre.

După introducerea minuțios realizată de doamna doctor Mihalache Dana, a intrat în sală un domn înalt, impunător, îmbrăcat în roșu iar toate perechile de ochi și ochelari din sală s-au mutat în direcția sa. Fiind voluntar la SMURD, a reușit să ne introducă foarte ușor într-un scenariu de situație critică, descriindu-ne cu exactitate toți pașii care trebuie urmați.

  • Cum să intervenim la o persoană aflată în SCR (Stop cardiorespirator)

1.Se evaluează și se asigură salvatorul și victima, în vederea descoperirii și eliminării sau minimalizării riscurilor. 

Mai pe scurt, dacă eu ca educatoare intru în sala de clasă și-l găsesc pe Ionică (asta ca să iau exemplul oferit la curs) întins pe jos, inconștient, înainte să sar pe el să îl salvez, trebuie să mă asigur că nu mi se va întâmpla ceva dacă mă apropii de el. Că dacă se înmulțesc victimele, rămânem fără salvatori!

2. Scuturați și întrebați: „Vă simțiți bine?”, „Mă auziți, deschideți ochii!”

Adică mă asigur că victima e victimă cu adevărat și nu doar s-a întins pe jos, cu scopul unui scurt nani după micul dejun. Ori îl scutur, cum sugerează ghidul, ori îi bat din palme la ureche și îl strig pe nume, urmărindu-i reacția sau lipsa ei.

3. Dacă victima nu reacționează, strigați după ajutor!

Chiar dacă eu am învățat acum care-s pașii pe care trebuie să-i fac în continuare, tot am nevoie de cineva care să sune la 112 și să cheme o ambulanță. De preferat, persoana în cauză trebuie să fie calmă și să nu bocească în telefon, în timp ce dă detalii despre starea lui Ionică: „Văleleleu, mă ia cu leșin! Copilu’ moare, săriți!”

4. Verificarea respirației

Până ajunge ambulanța la locul cu pricina, nu trebuie să stai rezemat de perete, uitându-te la copil și rugându-te la Alah, Buddha și alți Dumnezei să-l salveze. Îi verifici respirația, după ce i-ai eliberat căile aeriene (îl așezi cu fața în sus, te așezi în genunchi, lateral de el și cu o mână plasată pe frunte îi împingi capul pe spate, cât se poate de mult și-n același timp, cu două degete de la mâna cealaltă plasate sub bărbie, urmărești ridicarea acesteia.)  De ce e nevoie de asta? Ca să nu-și „înghită limba”!

Apoi, te uiți atent să nu existe în cavitatea bucală vreun obstacol (resturi alimentare, vomă, secreții, sânge – și pentru că vorbim de copii – orice obiect care n-are ce căuta acolo!) și dacă apare, îl înlături cu ajutorul degetelor. Îi întorci capul într-o parte și cu degetele arătător și mijlociu de la o mână, învelite într-o compresă, eventual, încerci să-i îndepărtezi obstacolul. Apoi îl readuci la poziția inițială și te asiguri că are căile aeriene eliberate.

Respirația se verifică timp de 10 secunde prin:

– privirea pieptului;

– ascultarea respirației;

– simțirea suflului pe obraz.

5. Dacă Ionică respiră normal după toate aceste manevre, îl poți așeza în poziția laterală de siguranță:

Curs de Prim ajutor - PLS

Dacă nu, se dă startul la RCP (resuscitare cardiopulmonară)

Inițial, 5 ventilații:

Apoi, dacă nu e nicio schimbare, 15 compresiuni toracice externe (la adult – 30) cu 2 respirații artificiale, de 5 ori consecutiv.

Se verifică respirația și, după caz, se reia RCP-ul până la sosirea ambulanței.

Multe lucruri au fost accentuate la acest curs de prim ajutor, pe care nu reușesc să le cuprind aici nici cu mama filmulețelor și explicațiilor; așa că vă recomand din tot sufletul să participați când veți avea ocazia, fie că e gratuit (cum am prins eu), fie că e cu cost. La urma urmei, viața unui om nu are preț!

Părerea mea e că orice persoană, indiferent de locul de muncă pe care-l are, indiferent dacă este părinte sau nu, ar trebui să participe la un astfel de curs și să dobândească aceste cunoștințe elementare.

Iar dacă vă temeți că mai rău îi veți face victimei, în loc să o salvați, Legea Bunului Samaritean vă protejează. Cum spunea și domnul de la curs:

„În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”. 

13775609_863192600453536_8819495638075318221_n

sursa foto: arhivă personală + pinterest.com