Examene, emoții și eliberare – Aventura Montessori în India

Nu știu alții cum au reacționat, dar eu, după ce am terminat examenele am fost pentru câteva ore bune în stare de șoc. Obișnuită fiind să ajung la cazare, să mă odihnesc o oră, două, apoi să îmi iau albumele în brațe, după ce am terminat cu ultimul examen, nu prea mai știam ce să fac cu viața mea. Fusesem scoasă, prea brusc, din priză și mă simțeam de-a dreptul derutată.

Dar starea de șoc n-a durat mult! Odată ce am realizat că am tot timpul din lume să mă relaxez, să (încerc să) dorm, să ascult muzică, să citesc, să mă uit la filme și seriale, să ies să mă plimb și să râd cu colegii mei până mă dor fălcile, mi-am revenit la normal. Era de parcă o piatră mi se luase de pe suflet! Trecusem cu bine de o etapă esențială în drumul meu spre a deveni un bun ghid Montessori și părea ireal.

Am ezitat să scriu ceva despre examene până acum, căci nu voiam să-mi supăr norocul și să mă lase baltă în ultima secundă. De fapt, nici nu știu dacă se poate numi noroc. Eu chiar cred că, dacă îți dorești foarte mult un lucru și îți concentrezi atenția spre a-l dobândi, dorința ți se îndeplinește! Cam așa ar funcționa legea atracției universale – ”Your wish is my command!” (The Secret)

Am avut 2 sesiuni de examene – una cu lucrări scrise și una cu probe practice a.k.a prezentări Montessori.

Examenele scrise au durat 3 zile. În prima zi am primit 7 întrebări de teorie, dintre care ne-am ales 4. Pentru fiecare întrebare era necesar să argumentezi răspunsul în minimum 2 pagini A4. Am ieșit din sală după primul examen fără să-mi mai simt mâna dreaptă. Și la cât am stat de încordată pe scaunul acela, încercând să scriu cât mai mult și cât mai repede, a doua zi am avut febră musculară în tot corpul.

A doua zi am primit câte 2 întrebări pentru primele 3 arii: Limbaj, Matematică și Geometrie – și am ales câte o întrebare pentru fiecare; iar în a treia zi, am urmat același procedeu pentru celelalte arii: Biologie, Geografie și Istorie.

Emoțiile și-au făcut simțită prezența destul de accentuat cu o săptămână înainte să înceapă prima sesiune. Luam câte un album, îl citeam cap coadă și încercam să fac cât mai multe legături și să înțeleg cu adevărat ideile prezentate acolo, nu doar să le memorez. Nu de alta, dar la mine treaba asta cu învățatul pe de rost, nu e productivă deloc! Pot să o fac, pot să memorez și să reproduc teoria silabă cu silabă, dar într-o săptămână am uitat tot!

De aceea, luam câte un pix și-o foaie de hârtie, puneam niște muzică relaxantă în căști și încercam în fiecare seară să fac câte o schemă, un rezumat din ceea ce citisem, folosind propriile mele cuvinte și propria mea înțelegere. Și pentru mine, metoda asta a funcționat de minune!

Și pentru că vă povesteam de acel așa-zis ”noroc”, să vă explic! Ca orice om, aveam anumite lucruri pe care le înțelesesem 100% și puteam să scriu despre ele zeci de pagini și mai erau și altele pe care nu le stăpâneam la fel de bine – reușeam să le explic, să ofer exemple dar nu o făceam cu același entuziasm. Și în fiecare seară, mă gândeam cât de fain ar fi să întorc foaia cu subiectele și să le văd acolo pe cele preferate de mine. Și așa a fost! La Biologie mi-am dorit să vorbesc despre tot ce ține de plante, despre nevoile lor, părțile și funcția lor și cum prezentăm toate legăturile acestea copiilor – asta am găsit la unul din subiecte! La Istorie am vrut să vorbesc despre liniile cronologice și despre cum e prezentată evoluția omului, în strânsă legătură cu nevoile sale fundamentale – asta am primit! La Geografie mi-am dorit prima mare poveste, Povestea Apariției Universului – asta am primit! La matematică eram încântată maxim de prezentarea extragerii rădăcinii cubice și nu-mi venea să cred cât de simplu și interesant e conceptul. Și oare ce era la unul din subiectele de la matematică? La limbaj, voiam să vorbesc despre legătura dintre analiza sintactică a propozițiilor și tehnicile de scriere creativă – am avut și această oportunitate! Iar la Geometrie, îmi plăcea la nebunie prezentarea conceptelor: congruent, similar, echivalent – mai ales pentru că o făcusem de câteva ori cu copiii de la mine din clasă. Și asta a fost una dintre opțiuni!

Ceea ce m-a uimit a fost că, în timp ce scriam, îmi veneau idei, exemple noi și făceam conexiuni la care nu mă gândisem înainte. Greg ne povestise despre cum se întâmplă de multe ori ca în timpul examenului să realizezi că știi mai multe decât credeai că știi, dar nu prea îmi venea să cred. Păi, cum să nu știu ce știu? Însă, după aceste examene am descoperit că se poate să nu știi că știi ceva, oricât de prostesc ar suna!

Pentru proba practică – examenul oral – am avut și mai mari emoții. Acesta s-a desfășurat pe parcursul a 4 ore, cu o comisie formată din 6 profesori, în felul următor: fiecare dintre noi trăgea, pentru fiecare arie (Matematică, Geometrie, Biologie, Geografie, Istorie, Limbaj) câte un bilețel cu prezentarea pe care trebuia să o susțină în fața examinatorului. Apoi, eram duși într-o sală de așteptare cu cele 6 bilețele, unde puteam timp de 10 minute să notăm câteva idei principale pe o foaie. După cele 10 minute, luam primele 2 bilețele și intram în sala de examen. Ne așezam la una din mese, în fața unui profesor din comisie și începeam prezentarea, care dura cam 10 minute. Apoi, urma o sesiune de 20 de minute de întrebări. Iar întrebările puteau fi din capitolul din care făcea parte prezentarea, din alte capitole, din tot albumul, din alte arii sau din teorie. După ce treceau 30 de minute, cineva suna din clopoțel și trebuia să te ridici, să te muți la masa următoare și să începi altă prezentare, cu alt profesor din comisie, care îți punea și el întrebări, la final.

După 2 prezentări, aveam o pauză de 10 minute apoi începea următoarea rundă și tot așa până se terminau toate cele 6 bilețele și treceam pe la fiecare examinator.

O să râdeți dar și aici am avut ”noroc”. Am extras exact prezentările pe care mi le doream și pe care le exersasem cu cel mai mare entuziasm cu câteva zile înainte. Una din ele a fost ”Linia neagră a timpului” (The Black Strip), la care am fost examinată de Jean Miller – una din veteranele sistemului Montessori – care a fost examinată, la rândul ei, de Mario Montessori, băiatul Mariei Montessori. A fost o onoare pentru mine să fac acea prezentare sub privirea ei iar discuția pe care am avut-o după, mi-a alimentat ambiția și dorința de a implementa acest sistem Montessori exact așa cum a fost gândit. Mi-au dat lacrimile atunci când m-a privit în ochi și mi-a spus că își dorește să ținem legătura, că îi place entuziasmul meu și că ar trebui să mă gândesc la posibilitatea de a deveni Trainer Montessori, în câțiva ani.

Am ieșit țopăind din clasă și m-am îndreptat spre sala de așteptare cu un zâmbet până la urechi. Eram aproape să izbucnesc în plâns dar știam că mai aveam încă 4 prezentări de făcut, așa că trebuia să-mi păstrez explozia de sentimente pentru final.

Nu îmi amintesc să mai fi dat vreodată un examen la care să fi avut aceste trăiri – să văd în comisia de examinare doar oameni cu zâmbetul pe buze, care vor să afle care e concepția ta despre ceea ce ți-a fost arătat la curs, ce ai înțeles și ce legături ai reușit să faci. Și, pe lângă faptul că îți puneau întrebări, îți ofereau șansa să le adresezi și tu întrebări.

Astfel, Jean Miller mi-a confirmat faptul că ce-i mult strică! Cu cât faci mai multe materiale și umpli clasa cu ele, cu atât îi îngrădești copilului posibilitatea de a descoperi și a face singur. ”Only what is necessary and sufficient!” Iar Laura Roark, o altă femeie minunată care lucrează de zeci de ani în domeniu, m-a încurajat și mi-a spus că este esențial ca, orice ai face în clasă cu copiii, să ai întotdeauna în vedere planul educației cosmice. Dacă tu vezi clar legăturile și faci totul cu entuziasm și pasiune, nu are cum să nu funcționeze!

Toți profesorii din comisie m-au încurajat și, sincer, asta chiar m-a ajutat foarte mult. Pentru că nu de puține ori, toată această pasiune pe care o am pentru sistemul Montessori a fost privită cu o sprânceană ridicată și cu un strop de ironie pe alocuri. Mi s-a zis că visez frumos, că poate nu știu destule, că la noi nu va funcționa niciodată, că în teorie sună bine, dar în practică e cu totul altceva. Și, de ce să mint, uneori vorbele acestea mă afectează! Uneori, chiar se umple paharul și îmi vine să le spun vreo două.

Dar o altă lecție pe care am învățat-o aici în India este că, e mult mai eficient și sănătos să ignori ce-i negativ, să îți vezi de drumul și parcela ta, să-ți faci treaba așa cum știi tu mai bine și să vezi pe propria piele ce merge și ce nu! Încă lucrez la asta, căci nu-mi iese de fiecare dată. Am scutul cam găurit!

Oricum, ca să închei acest articol lung într-un ton pozitiv, sunt extrem de recunoscătoare pentru experiența aceasta și sunt convinsă că acesta e doar începutul unei călătorii minunate! Știu că mai am multe de învățat și de experimentat! Știu că uneori îmi va fi greu și că vor fi clipe când voi dori să fug pe câmpie, dar de asemenea sunt convinsă că voi depăși orice obstacol. Dacă am reușit să fac față la 6 luni de India, nimic nu îmi mai pare imposibil acum!

Geografia în sistemul Montessori

Când am primit propunerea de a face cursul Montessori pentru învățământul primar, prima mea grijă a fost referitoare la domeniile Geografie și Istorie. De ce? Pentru că nu mi-au plăcut de niciun fel. Nici în gimnaziu, nici în liceu. Nu vreau să arunc vina pe profesori, nu vreau să arăt cu degetul, dar pentru mine a fost un chin să învăț la aceste două materii. Și asta pentru că eram nevoită să învăț pe de rost o mulțime de ani, de nume, de statistici și altele. Trebuia să învăț ca papagalul, deși în oglindă nu vedeam nici urmă de pene!

Așa că am fost un pic speriată de aceste două domenii, când am început cursul în India. Numai că, de la prima prezentare din Geografie, teama a început să-mi dispară, iar părerea a început să mi se schimbe. Orice domeniu poate fi minunat dacă ușa spre el e deschisă la timp și nu te împinge nimeni de la spate să-i treci pragul.

Acum, că am ajuns la finalul cursului, multe lucruri au început să se lege și mă trezesc de multe ori că exclam: ”Aha! Deci asta-i legătura!”, în timp ce învăț pentru examene.

Astăzi vreau să vă vorbesc un pic despre cum este introdusă Geografia în universul copiilor din învățământul primar, în sistemul Montessori.

După cum am mai specificat, copiii din planul al doilea de dezvoltare (6-12 ani) au o curiozitate de nestăpânit față de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, în lume, în Univers. Uneori, nu prea reușim să vedem asta, căci suntem prea preocupați să ne axăm pe ceea ce am vrea NOI să îi intereseze pe copii – dar asta e o altă poveste. Copiii vor să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile. Și le place la nebunie să nu le dezvălui tu toate informațiile, ci doar să le dai un indiciu și să-i lași pe ei să descopere mai departe. Dar și aici e un schepsis: trebuie să le stârnești interesul, atunci când le oferi prezentarea. Dacă nici ție nu-ți place ușa pe care o deschizi, să nu te aștepți ca micuțul să fie curios de ceea ce e în spatele ei!

De aceea, pentru Geografie, Maria Montessori a venit cu o primă poveste, pentru a le oferi copiilor o viziune de ansamblu asupra întregii lumi. A vrut să le ofere întregul Univers și pentru că era conștientă că Universul nu o să încapă niciodată într-o sală de clasă, a ales să îl prezinte apelând la imaginația copiilor. Și cred că suntem cu toții de acord că micuții au o imaginație debordantă la vârsta asta! Nu îți trebuie niciun curs ca să observi acest lucru.

Povestea apariției Universului îmbină știința cu religia, oferindu-i copilului oportunitatea de a alege ce să creadă. Este menționată o putere divină, este discutată și dezbătută existența ei dar nu este stabilită nicio concluzie universal valabilă. Iar pe parte de știință, este prezentat modul în care a luat naștere planeta noastră, dintr-un nor imens de praf și gaz care se învârtea în jurul soarelui. Dar totul este prezentat sub forma unei povești – există personificări și scene memorabile introduse cu ajutorul unor planșe (Dansul elementelor) sau experimente (Eruperea vulcanului). Însă, ideea subtilă pe care încercăm să o sădim este că fiecare lucru din lume are un rol bine stabilit și urmează niște legi nescrise, care îi permit să interacționeze cu celelalte lucruri și să păstreze echilibrul și armonia.

Povestea apariției universului este un punct de pornire pentru copii. Următoarele prezentări au toate legătură cu această primă poveste. E ca și cum le-ai oferi copiilor o imagine și apoi, progresiv, ai mări imaginea și ai începe analiza detaliilor. Mai pe românește, în loc să deschizi manualul și să predai niște lecții în funcție de cuprins sau planificare, pleci de la o imagine de ansamblu și îl îndrumi apoi pe copil să conecteze la acea imagine toate informațiile pe care i le prezinți în continuare. Astfel, toate prezentările vor avea legătură între ele și copilul va face conexiunile singur.

Geografia este explorată de către copil cu ajutorul poveștilor, jocurilor, demonstrațiilor și experimentelor. Unele concepte sunt introduse cu ajutorul unor planșe care stimulează imaginația copilului, altele sunt dovedite pe loc cu ajutorul experimentelor.

Și ce poate fi mai interesant decât să ai posibilitatea să descoperi de unul singur cum funcționează legile Universului? Să observi efectele rotației și revoluției planetei noastre și cum afectează ele alegerile pe care le-au făcut oamenii de-a lungul timpului. Cum au influențat decizia lor de a-și stabili domiciliul și de a-și satisface nevoia de hrană, de exemplu? Cum au luat naștere râurile și cum au influențat ele așezările umane?

Iar atunci când micuțul va înțelege că orice lucru din lume își urmează propriile legi și că astfel ajută la menținerea acelui echilibru din Univers, va realiza că „legea” nu trebuie privită ca pe o constrângere, ci ca pe ceva ce ne ajută să trăim în armonie. Și va dori și el să contribuie la această ordine!

3 lucruri esențiale – mișcare, comunicare, libertate

Uneori mă gândesc la orele petrecute în școală, cu fundul lipit de bancă, căci nu aveam voie să ne ridicăm așa când aveam noi chef, cu gândurile încuiate în minte, căci nu aveam voie să ni le exprimăm fără să ridicăm o mână în aer și să fim numiți și cu spatele cocoșat, căci după primele 3 ore deja nu-ți mai venea să te gândești la sănătate și să-ți mai controlezi poziția. Apoi mă gândesc la acest nou sistem pe care l-am îmbrățișat, sistemul Montessori, și îmi dau seama că așa ar fi trebuit să fie dintotdeauna orice sistem de învățământ, dacă adulții s-ar fi oprit pentru o secundă și ar fi observat copiii. Dacă ar fi lăsat pentru câteva clipe ideea de a ”îndopa cu informații” deoparte și ar fi văzut care sunt caracteristicile copiilor la diferite vârste, ar fi realizat cât de ușor este să îi ghidezi spre a învăța, spre a se dezvolta armonios și spre a-și fructifica potențialul.

Poate ar fi văzut că micuții au o energie fără măsură și nu ar mai fi încercat să-ți țină blocați în bănci 50 de minute din 60. Da, copiii în planul al doilea de dezvoltare (6-12 ani) dau dovadă de o rezistență și o energie extraordinară. E normal ca pe noi, adulții, să ne copleșească, căci nouă ne trebuie 5 cafele pe zi ca să facem față cu brio la toate sarcinile. Dar lor nu le trebuie nimic! De ce? Pentru că așa este în natura lor! În natura noastră, a oamenilor, la urma urmei; căci și noi am fost copii și ar trebui să ne aducem aminte de clipele când alergam ca bezmeticii prin parcuri și prin spatele blocului și ne cocoțam în cel mai înalt copac.

De asemenea, ar trebui luat în vedere instinctul pe care îl au de a forma grupuri, de a socializa, de a lega prietenii. Copiii își construiesc propria lor comunitate în miniatură și au nevoie de asta pentru a progresa. Vor să interacționeze cu alți copii, vor să lucreze împreună și să încerce pe pielea lor regulile societății din care fac parte. Dacă stăm și îi observăm puțin în aceste grupuri, vom vedea cum fiecare membru al grupului dobândește un statut, cum dau dovadă de loialitate și chiar dacă apar conflicte între ei, sunt capabili să și le rezolve singuri și să se poarte, apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînțeles, asta dacă adultul își poate mușca limba și nu intervine!

O altă caracteristică importantă, pe care unii adulți nu prea vor să o ia în considerare, este dorința de a lucra intens pe ceva ce îi pasionează. Maria Montessori a numit-o ”Great Work”. Ca să explic, pe românește: în loc să facă 100 de adunări cu trecere peste ordin și să umple caietul, preferă să aleagă două numere ”kilometrice” și să petreacă jumătate de oră – o oră, adunându-le pe acelea – cu sau fără material Montessori.

Dar asta se întâmplă doar dacă noi le dăm libertatea de a face această acțiune, dacă le permitem să-și urmeze ritmul și să-și ducă activitatea la bun sfârșit și nu le impunem altceva! Și am văzut asta pe propria mea piele:

Când le-am spus copiilor că ar trebui să facă minim 3 adunări cu un material, le-au făcut pe acelea 3 și au abandonat misiunea. Când am încercat să le stârnesc interesul și să le propun activități, jucând puțin teatru (da, e permis să faci asta și funcționează!): ”Sunt curioasă care sunt cele mai mari numere pe care le poți aduna cu acest material!” sau ”Eu nu cred că este posibil să umpli o pagină cu adunări de acest tip!”, ghiciți ce! Au făcut asta toată ziua și cu entuziasm în privire! Iar când terminau o adunare cu numere formate din 10-12 cifre și veneau la mine să-mi arate, nu pot să descriu sclipirea din ochișorii lor. Reușiseră! Era o victorie pentru ei! Era acea muncă măreață de care vorbea Maria Montessori.

Și există o reacție generală a adulților, la astfel de momente:

”Ai pierdut toată ziua făcând doar asta?” – pentru că refuză să observe ce a făcut, de fapt, acel copil și cum și-a folosit gândirea, imaginația și logica pentru a finaliza acea activitate. Nu a făcut „doar asta”, ci a făcut „ASTA”!

Era o vorbă românească: ”Decât mult și prost, mai bine puțin și bun!” Numai că este foarte dificil să ne scoatem din cap ideea că la școală trebuie să scrii mult! Să umpli pagini, să dai din mână până nu-ți mai simți buricele degetelor. Și ne concentrăm atât de mult pe această idee de „scris în caiet” încât uităm de cealaltă parte esențială: vorbitul – comunicarea.

”Cine are cu adevărat nevoie să exerseze vorbitul în școală? Și cine vorbește cel mai mult, de fapt? Exact! Copiii au nevoie dar profesorul e cel care vorbește!” (John Holt –”How children learn”)

Nu vi se pare un pic ciudat că ne axăm atât de mult pe acest scris în caiet, scris frumos, scris caligrafic, scris, scris, scris… și uităm puțin de vorbit? Apoi ne plângem pe la colțuri: „uite, dom’le, îl întreb ceva pe Costeluș și nu e în stare să lege două cuvinte!”.

Păi cum să lege oare cuvintele acelea dacă nu a exersat comunicarea? Dacă mereu i s-a spus să tacă și să se concentreze pe ce „are de făcut”? Cum să fie dornic și entuziasmat să-și exprime părerea când, de fiecare dată când a vrut să facă asta, i s-a atras atenția că vorbește prea mult, în loc să termine activitatea mai repede și să treacă la următoarea, că trece ziua și n-a făcut nimic!

Mă aprind în scris și n-ar trebui, dar jur că uneori ar trebui să ne uităm în oglindă și să ne dăm două, trei palme! Cum să le cerem copiilor să vorbească doar în șoaptă sau să tacă din gură? Noi facem asta când suntem la muncă? Vorbim în șoaptă cu colegul, colega? Sau nu vorbim unul cu altul toată ziua și ne concentrăm doar pe sarcini? Haideți să fim serioși!

Acum două zile, Greg ne-a vorbit despre importanța comunicării în viața micuților și ne-a spus clar și răspicat: ”Dacă intri într-o clasă Montessori de 6-12 ani și e gălăgie de nu poți să te înțelegi cu omul de lângă tine, e o problemă. Dacă intri într-o clasă Montessori și e liniște de-ți auzi respirația iar copiii vorbesc doar în șoaptă, iar e o problemă!”. Iar dacă omul ăsta care are atâta experiență în spate în sistemul Montessori spune că trebuie să îi lăsăm pe copii să comunice între ei, căci face parte din procesul lor de dezvoltare, înseamnă că știe ce zice!

Problema e că noi nu prea știm definiția cuvântului „gălăgie”. Ar trebui să o citim, din dicționar, în fiecare dimineață, când ne bem cafeaua. 😊

În concluzie, NU e bine ca micuții să tacă din gură, să stea cu fundul lipit de scaun, să facă doar activitatea pe care o au în față și să scrie până le amorțește mâna pe stilou! Micuții ar trebui să facă activități care necesită mișcare, comunicare și socializare!

Ideea de „educație cosmică” în sistemul Montessori

”Educație cosmică? Ce mai e și aia? Adică îi înveți de planete și stele?”

Nu de puține ori am întâlnit reacția asta atunci când povesteam cu entuziasm de metoda pe care am îmbrățișat-o cu atâta elan: Metoda Montessori. Prima oară am fost cât pe ce să bufnesc în râs. Însă, apoi m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că poate și eu aș fi pus aceleași întrebări acum câțiva ani, când nu aveam habar cu ce se mănâncă sistemul Montessori.

Așa că vă voi povesti astăzi puțin despre cum stă treaba cu această educație cosmică.

“Let us give [the Elementary child] a vision of the whole universe!” (Maria Montessori)

Da, le prezint copiilor informații și despre planete și stele, dar nu asta e ideea de bază. Educația cosmică se referă, de fapt, la viziunea pe care trebuie să ne-o formăm noi despre tot ceea ce se află în jurul nostru. E o metodă de a vizualiza și a analiza toți factorii care mențin ordinea și structura lumii înconjurătoare.

Există un echilibru în Univers și fiecare lucru/ființă are rolul său în menținerea acelui echilibru. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să existe o conexiune între tot ceea ce întâlnim. Ei bine, această educație cosmică îl ajută pe copil să descopere conexiunile existente, să conștientizeze importanța lor în menținerea echilibrului și să-și identifice propriul rol în această lume. Altfel spus, îi oferă copilului simțul responsabilității față de lumea înconjurătoare. Îi arată cum a contribuit fiecare lucru de pe lumea asta la dezvoltarea și evoluția vieții, în trecut; îi arată cum contribuie toate lucrurile/ființele în prezent și îl pune în situația de a se decide cum va contribui el, în viitor.

Sună măreț, nu? Asta pentru că și este!

Educația cosmică ne ajută să pornim de la o vedere în ansamblu și să dăm „zoom” pe detalii; să identificăm importanța fiecărui detaliu la realizarea imaginii de ansamblu de la care am pornit și să demonstrăm legătura puternică dintre toate aceste detalii.

Dar educația cosmică este potrivită doar copiilor care se află în planul al doilea de dezvoltare.

”Ce mai înseamnă și asta?” ați putea întreba.

Înseamnă că se potrivește doar caracteristicilor întâlnite la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani. Acești copii au o sete de cunoaștere mai accentuată decât copiii din alte planuri de dezvoltare (3-6, 12-18, 18-24), sunt curioși să afle ”Cum?” și ”De ce?”, au o imaginație debordantă și o nevoie acută de a o folosi, au un raționament logic pe care nu ezită să-l pună în aplicare, o capacitate mai mare de a abstractiza și, de asemenea, un simț al moralității foarte bine dezvoltat.

Educația cosmică ne ajută, de fapt, pe noi, adulții, să ghidăm copilul în direcția dezvoltării propriului potențial, în așa fel încât să evolueze armonios, să devină încrezător în forțele proprii și independent; să își dezvolte viziunea despre lume și abilitatea de a contribui la menținerea echilibrului din natură.

Educația cosmică este planul dezvoltat de Maria Montessori, pe care trebuie să-l urmeze orice adult care vrea să ghideze copiii de 6-12 ani în construirea propriului „sine”.

În această educație, important e să-i oferim copilului indiciile necesare pentru ca el să descopere singur toate legăturile care fac această lume să funcționeze și să evolueze; să fie recunoscător celor care au contribuit deja la ușurarea existenței noastre și să contribuie și el, la rândul lui, la construirea unui viitor mai bun.

Nu este important să cunoască „tot ce trebuie să cunoască un copil de vârsta lui”, nu este important să rețină toate informațiile pe care i le prezintă adultul, nu este important să le reproducă pe acestea.

Și, la urma urmei, nu asta ne dorim? Ca micuții să fie conștienți de potențialul lor și să-și dorească să trăiască într-o lume mai bună, să evolueze? Sau ne dorim ca la 8 ani să știe tot ce „trebuie” să știe un copil de clasa a II-a, la limbaj și matematică?

Sursa foto: pinterest.com

”Ajută-mă să gândesc singur!” sau cum să-ți mai muști limba din când în când…

This slideshow requires JavaScript.

Am fost întrebată zilele astea cum mi se pare atmosfera în clasă, dacă am întâmpinat probleme și dacă ceea ce am învățat la curs are legătură cu realitatea de zi cu zi. Și poate că sunt eu o fire uneori prea optimistă, dar când a fost vorba să mă gândesc la ce probleme am întâmpinat, nu mi-a venit niciuna în minte.

Dar nu vă imaginați că în fiecare zi, când am plecat de la școală, am țopăit de fericire în drum spre casă și nu am avut nici un fel de grijă. Au fost zile când mă întrebam dacă într-adevăr lucrurile decurg normal, dacă nu cumva sunt eu prea relaxată și ar fi cazul să mă agit și eu în anumite situații, dacă tratez anumite lucruri cu superficialitate și poate ar trebui să le acord mai multă importanță…

Iar în acele clipe, ajungeam acasă, mă întindeam în pat și mă întrebam următoarele lucruri:

  1. Am avut grijă ca mediul clasei să fie unul potrivit planului de dezvoltare al acestor copii?
  2. Am făcut prezentări copiilor, acoperind toate domeniile prezente în albumele mele?
  3. Am îndrumat copiii spre materialele prezentate anterior, oferindu-le în același timp libertatea de a alege cu ce să lucreze?
  4. Am fost atentă să nu devin un obstacol în calea copiilor și să le ofer ajutorul doar atunci când este imperios?
  5. Am reușit să observ felul în care lucrează copiii și felul în care interacționează unii cu alții?

Dacă răspunsul la aceste întrebări era „da”, mă relaxam, căci știam că sunt pe drumul cel bun. Dacă măcar la una din întrebări aveam dubii, mă reorganizam și încercam să adopt o altă strategie.

Și cum mai bine să faci asta, decât să reiei lectura cursurilor și să-ți aduci aminte de baza de la care e musai să pornești întotdeauna?

Astfel, vreau să scriu astăzi despre unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din teoria prezentată la curs și pe care am reușit să îl observ și să îl pun în practică la clasă.

Conceptul pe care mulți adulți îl consideră dificil este acela de a-i permite copilului să-și construiască propriul „eu”, propriul „sine”. Trăim cu impresia că, fiind adulți, bine crescuți și educați, deținem cunoștințele necesare și știm noi ce e bine și ce nu. Și pentru că noi am trecut deja prin toate etapele, vrem să le ușurăm munca celor mici și să le dăm informațiile pe bandă rulantă, să le arătăm ce și cum trebuie făcut și să îi corectăm pe loc, atunci când greșesc.

Nu vreți să știți de câte ori, în clasă, mi-am mușcat limba, ca să tac și să nu-i fac observație unui copil atunci când greșea. Sau de câte ori mi-am împreunat mâinile la spate, pentru a nu interveni atunci când un copil nu lucra cu un material așa cum îi prezentasem eu. Și de fiecare dată, în minte îmi răsunau vorbele: ”Face copilul un rău iremediabil? Strică materialul? Deranjează copiii din jurul lui?” Iar dacă răspunsul era „nu”, îmi luam agenda, notam observația și mergeam mai departe. La finalul zilei, citeam observațiile și știam cum să mă pregătesc pentru ziua următoare, pentru a-i arăta copilului cum trebuie să procedeze, fără a-l face să se simtă prost pentru că a greșit.

Atunci când acceptăm ideea că micuții își dezvoltă propriile interese singuri, reușim să ne dăm seama că motivația nu este ceva ce vine din exterior, din efortul adultului; ci din propria lor dorință și ambiție de a experimenta și a acumula cunoștințe. Ei nu au nevoie de panouri pe care să le afișăm lucrările, de recompense, de pedepse, competiție și teme. Nu au nevoie de note! La urma urmei, atunci când au învățat să meargă și să vorbească au făcut-o din proprie voință și nu pentru că a fost dorința adultului.

Într-un mediu Montessori, copilul este curios, vrea să descopere cât mai multe, vrea să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile.

În ultima zi înainte de această vacanță scurtă, am intrat în clasă la ora 8.00 și am văzut 5 copii la dulapul cu lanțuri, prinși într-o discuție în contradictoriu. Eu nici nu făcusem ochi bine, nu-mi băusem cafeaua iar ei deja dezbăteau probleme de matematică. Trei dintre ei nu înțelegeau de ce lanțul lung al lui 10, care este atârnat într-un cui, deșirat, are aceeași valoare cu un cub auriu care este poziționat deasupra lui. De unde și până unde are cubul acela auriu valoarea 1000? Că doar ei au lucrat cu lanțul lung al lui 10, au pus etichetele corespunzătoare… dar ce legătură are cubul cu lanțul? Iar ceilalți doi, încercau să le demonstreze legătura dar nu erau suficient de expliciți.

Credeți că mi-a mai ars de cafea? Am stat și i-am observat câteva minute și când am văzut că cei doi micuți au renunțat la idee, pentru că nu reușeau să se facă înțeleși, m-am dus spre ei și i-am întrebat dacă au nevoie de ajutor. Răspunsul a fost „da”, fapt pentru care am făcut o prezentare pe care nu o aveam în program. Și am vorbit despre pătratul și cubul unui număr cu niște copii de 7-8 ani. Și îi priveam în ochi și vedeam sclipirea, vedeam curiozitatea, vedeam interesul. Iar în mine era o explozie de sentimente! Nu-mi venea să cred cât adevăr există în cuvintele pe care le-am auzit la curs. Iar atunci când am văzut că au înțeles ideea și că pot explora mai departe fără ajutorul meu, am știut că nu mai era nevoie de mine și m-am ridicat. I-am observat în continuare și am văzut că exista același interes, chiar dacă adultul nu mai era acolo să îi supravegheze. Nu era nimeni în preajmă să le spună „hai, hai, calculează! Află cât face 6²!” dar ei asta făceau.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce vreau să subliniez prin asta este că micuții sunt curioși prin propria lor natură, nu au nevoie întotdeauna de un adult care să le spună ce și când trebuie să învețe. Dacă îi observi și le oferi impulsul necesar, ei sunt dornici să exploreze, să afle, să caute informații în cărți, să-și întrebe colegii mai mari și să le solicite ajutorul.

Eu nici nu eram în clasă când ei deja își manifestau curiozitatea și voiau să afle mai multe decât le arătasem eu într-o prezentare anterioară.

Este suficient să le dai cheile, iar ei își deschid propriile uși. E suficient să le stârnești interesul printr-o prezentare de 5-10 minute, iar ei vor aprofunda singuri. Iar atunci când se vor bloca în dreptul unei uși, nu vor ezita să-ți ceară ajutorul! Trebuie doar să le acorzi timp și încredere.

Aaa… și să-ți mai muști limba din când în când!

Clasa Prieteniei la început de drum

Nu-mi vine să cred că deja au trecut 3 săptămâni de când a început școala, de când am pășit cu micuții din Clasa Prieteniei pe un nou drum, unul încărcat de emoție, entuziasm și curiozitate, atât pentru ei cât și pentru mine.

Din primele zile am încercat să pun în aplicare cât mai multe dintre sfaturile pe care le-am primit la curs. Și poate că unii dintre voi vor spune că e prea devreme să fac vreo constatare, dar din punctul meu de vedere, fiecare pas pe care l-am urmat a avut efectul dorit.

This slideshow requires JavaScript.

Un lucru pe care l-am observat și despre care am vorbit în textul publicat anterior este că micuții nu fug de responsabilități. De la bun început am stabilit cu toții că este foarte important să avem grijă de mediul în care lucrăm, că ne place tuturor să pășim la prima oră în clasă și să vedem că este totul ordonat și curat. Și am încercat să dăm o notă distractivă activităților de îngrijire a clasei, nu să le privim ca pe o povară zilnică.

Astfel, eu și colega mea am făcut niște bilețele cu responsabilitățile zilei și le-am pus într-o cutiuță, iar copiii, când intră în clasă, extrag câte un bilețel și află care este sarcina lor în ziua respectivă. Și funcționează! În fiecare dimineață țopăie prin clasă întrebându-ne dacă pot extrage bilețelul, căci sunt curioși ce le va pica de data asta. Iar la finalul zilei, când avem activitatea de îngrijire a mediului, toți se transformă în niște albinuțe hărnicuțe și se apucă de treabă. Unul udă florile, altul aranjează scaunele la mese; unul aranjează cărțile în bibliotecă, altul aranjează materialele în dulapul de matematică; unul strânge covorașele și le așază la locul lor, altul are grijă de dulapul de biologie. Și tot așa. Iar dacă te oprești o clipă să-i privești, nu vezi pe chipul lor chin, supărare, oftică… vezi un zâmbet până la urechi și un strop de mândrie. Observi că într-adevăr fac asta cu plăcere, căci se simt implicați și nu mai văd clasa doar ca pe o sală în care trebuie să stea 7 ore pe zi și să învețe adunări și scăderi, ci ca pe o a doua casă.

Un alt lucru pe care l-am pus în aplicare și văd că dă roade este îmbinarea activităților mai intense cu cele relaxante. Atât eu, cât și colega mea Simona ne-am propus să îi încurajăm să facă abstracție de numărul de activități zilnice și să punem accentul pe calitate, nu pe cantitate. Dacă în anii precedenți, micuții erau încurajați să facă un număr minim de activități la matematică și limbaj și apoi să se concentreze pe alte domenii, anul acesta vrem să adoptăm o altă strategie, pe care am descoperit-o la curs.

Vom încerca să le îndreptăm atenția spre toate domeniile, în fiecare zi și să îi lăsăm să descopere singuri conexiunea care există între ele. Căci toate materialele Montessori și toate prezentările sunt în strânsă legătură, au continuitate și fac parte dintr-un „tot”. Așa cum ni s-a spus nouă la curs: fiecare ființă, fiecare obiect, fiecare fărâmă din această lume are un rol bine definit, are o poveste în spate și ne ajută să completăm un puzzle. Și cu fiecare piesă pe care o adăugăm la acest puzzle, pășim în direcția unei noi descoperiri, unor noi informații.

De aceea, micuții vor fi încurajați să își concentreze atenția pe domeniile pe care și le aleg pentru explorare în fiecare zi și vor putea, după fiecare activitate mai intensă, să își aleagă o activitate dintr-un domeniu pe care ei îl consideră mai relaxant. Iar ceea ce m-a uimit pe mine a fost că nu toți consideră relaxant doar să modeleze cu plastilină, să deseneze sau să picteze. Unii dintre ei se relaxează făcând o activitate la geometrie, alții la biologie și alții la geografie.

Și nu în ultimul rând, nu vrem să ne axăm doar pe cunoștințe, ci și pe a-i ajuta să se dezvolte din toate punctele de vedere cât mai armonios și natural. Fiecare micuț este unic, fiecare are propriul ritm și propriile interese iar noi vom face tot posibilul să-i încurajăm în direcția în care ei aleg să se îndrepte. Îi vom ghida și îi vom sprijini, dar cel mai important, îi vom ajuta să se ajute singuri, să devină independenți și să-și construiască propriul drum.

A vrea o alternativă = a încerca o alternativă – Metoda Montessori

abouthershey

De când m-am întors de la curs, din India, am avut ocazia să vorbesc cu multe persoane despre ceea ce am învățat acolo, despre ce m-a surprins și m-a făcut să privesc altfel tot ceea ce înseamnă „metoda Montessori”.

Și bineînțeles că am avut parte de tot soiul de reacții. Unii erau curioși, cereau din ce în ce mai multe detalii și voiau să înțeleagă de ce am îmbrățișat metoda aceasta și cu ce e ea mai specială decât stilul tradițional; „că doar toți am stat în bănci 5 ore pe zi și am tocit manualele și nu a ajuns niciunul din noi boschetar.” Alții erau indiferenți și-mi urau succes pe mai departe. Altora le surâdea ideea de a-și înscrie copilul la o astfel de școală. Iar alții strâmbau din nas înainte să apuc să termin prima frază.

Uneori am insistat pe subiect și am încercat să îmi argumentez punctul de vedere, alteori am renunțat pentru că realizam că oricâte argumente aș aduce, nu ar folosi la absolut nimic. Uneori e mai bine să zâmbești și să dai din cap, decât să te lupți cu morile de vânt.

Dar mi-am adus aminte că am blog și că el îmi permite să-mi termin ideea și nu mă întrerupe cu săgeți de negativism.

Primul punct pe care vreau să-l abordez este următorul: toată lumea se plânge de sistemul de rahat, de examene, de manuale, de teme și ghiozdane mult prea grele. Da, haideți să recunoaștem! Toți dăm din cap aprobator și ne batem cu palma pe genunchi, exclamând ”Da, mă, așa e!” când mai apare câte unu la televizor, revoltat de ceea ce se întâmplă cu educația copiilor. Dar tot noi, aceeași turmă, ridicăm câte o sprânceană și punem o mână în șold, exclamând „N-are cum, mă, să meargă așa!”, atunci când apare un altul care propune o alternativă!

Ne-am obișnuit să-l luăm pe ”nu” în brațe. Vrem o schimbare, ne-am săturat de aceleași metode învechite, de același sistem defect, dar când ne iese în cale o posibilă soluție, primele cuvinte pe care le rostim sunt ”Da, dar…”.

”Da, dar…”. Da, dar ce? Ai găsit tu partea negativă imediat. Ai citit tu în stele ca dacă încerci asta, eșecul e garantat! Ți s-a arătat Sfântul Duh în vis aseară și ți-a zis că n-are sens să te mai chinui! Mai bine mergi ca până acum, că cine ești tu să încerci să schimbi ceva? Un fir de iarbă pe o câmpie întinsă…

Și încercatul acesta… și aici e o problemă! Că una e să încerci o lună, două și alta e să perseverezi. Că apar obstacole pe drum, asta-i viața! Nu există drum fără obstacole. Important e să găsești soluții, nu să cauți vinovatul, să-l arăți cu degetul.

chorelist

Și un alt punct pe care îmi doresc de mult să-l ating, dar poate că n-am avut până acum elanul necesar este acesta: de ce atunci când încercăm să ne abatem puțin de la a îndopa copiii cu informații din zeci de domenii și vrem să îi integrăm în societate, să îmbinăm materiile predate cu lecții de viață, unora li se pare că vrem să umilim copiii?

E umilitor să înveți să ai grijă de mediul în care trăiești zi de zi? E umilitor să fii ordonat, să strângi după tine? E mai bine să crească neștiind cum se așază tacâmurile, cum se îngrijește o floare, cum se întrețin obiectele pe care le mânuiește zi de zi iar când devine adult să se lovească de toate și să fie neîndemânatic?

Să ne imaginăm un pic:

Lăsăm copilul să se concentreze pe ceea ce e cu adevărat important: tabla înmulțirii, timpurile verbale, etimologia cuvintelor și anii de domnie ai lui Basarab I. Nu mai încercăm să îl învățăm că trebuie să-și spele fructul înainte să-l mănânce, îl spălăm noi, că doar nu ne cade mâna; nu-i mai arătăm cum să îl taie, că dacă își taie degetul? Tăiem noi, că doar nu ne cade mâna; nu-i mai arătăm ca dacă și-a ascuțit creionul și au căzut resturi sub masă, acestea trebuie măturate. Mătură femeia de serviciu, că doar de asta e plătită. Nu-i mai arătăm cum să pună la loc obiectele pe care le folosește. Le strângem noi, că avem două mâini și palmele mai mari, apucăm mai multe deodată și se termină imediat curățenia.

Și copilul crește … devine adolescent. Și atunci, brusc, părinții încep să se plângă: „vai, ce dezordonat este copilul meu! Își lasă toate aruncate prin cameră, mănâncă chipsuri și-și lasă ambalajele peste tot, mușcă din măr și-l lasă pe birou, sunt straturi de praf la el pe raft și el nu vrea să ridice un deget în privința asta!”. Păi, să ne înțelegem un pic! Părerea mea este că el dintotdeauna a fost așa. Numai că până acum a fost mic și drăgălaș și mamei îi era mai mare dragul să strângă după el, pentru că a fost harnic și a stat cuminte în camera lui și s-a jucat.

Dezordinea nu vine odată cu adolescența. Numai că nouă ni se pare că dacă a crescut, automat trebuie să știe să facă ordine la el în cameră.

Și să mergem un pic mai departe: adolescentul se transformă în adult și se mută la casa lui. Și dă față-n față cu mașina de spălat, cu aragazul, cu frigiderul care e pe ducă pentru că nu a fost dezghețat la timp, cu becul care s-a ars și trebuie schimbat, cu gunoiul care nu se duce singur și emană mirosuri care ajung prin toată casa, oricât de bine ai închide ușile. Și atunci sună telefonul mamei: ”Mamăăăăă, uite ce mi se întâmplă! Ce fac?”.

Și acum să derulăm înapoi: nu mai bine facem pași mici, încă din fragedă pruncie? Nu e mai bine să împăturim un șervețel, să ștergem un praf, să aruncăm la coșul de gunoi, să fim responsabili cu alte cuvinte, de mici?

Nu vă imaginați că în sistemul Montessori copiii vin la prima oră și se apucă de frecat podele, de călcat fețe de masă și nu dobândesc nici un fel de cunoștință. Dar în sistemul Montessori, considerăm că e importantă și o lecție de viață pe zi, pe lângă toate domeniile pe care dorim să le abordăm. Și, apropo, aceasta lecție nu durează mai mult de 10-15 minute.

Și sunt 10-15 minute pe zi, care pot face diferența peste ani între „Hai, mai lasă-mă cu ordinea și curățenia ta, că am treabă pe Snapchat!” și „Mamă, vrei să așezăm masa împreună?”.

Sunt multe lucruri despre stilul Montessori despre care vreau să scriu. Dar aștept începerea noului an școlar, aștept să treacă o perioadă în care o să fac tot posibilul să pun în aplicare tot ceea ce am învățat în India și o să mă întorc și la scris.

O să las faptele să se transforme în exemple personale, pe care să le aștern lângă ideile ce-mi stau deja bine înrădăcinate în minte.

Un an școlar minunat le urez tuturor micuților și îmi doresc ca fiecare copil să-și atingă potențialul, să-și urmeze interesul și pasiunea și să devină un om în adevăratul sens al cuvântului!

b919091e50cc45d358444ad9ed7a4fc3

%d bloggers like this: