O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (2)

 20180301_171026

Știți pozele acelea cu metrourile din India, unde sunt oameni claie peste grămadă? Ei, să știți că asta nu se întâmplă numai la metrou.

După ce am trecut de biroul de imigrări și de securitate, am ajuns la zona de ridicare a bagajelor de cală. Nu mai fusesem atât de înghesuită de la ultimul concert al formației Trooper. Deși făceam tot posibilul să mă strecor și eu printre ei, ca să ajung la banda rulantă pe care erau expuse bagajele noastre, nu reușeam să înaintez nici măcar un milimetru. Așa că m-am oprit.

M-am postat în mijlocul sălii și m-am uitat în stânga și-n dreapta. Ca să înainteze, oamenii nu spuneau „Vă rog să mă scuzați, îmi faceți și mie loc?”. Nu! Oamenii dădeau din coate și se strecurau prin orice  spațiul care se elibera, în secunda în care se elibera. Dacă nu erai pe fază, te blocai și mai stăteai o tură!

Așa că mi-am făcut curaj, mi-am pus rucsacul în spate și am început să-mi fac loc, rugându-mă doar să nu primesc vreun cot în ochelari. Mă aplecam, mă ridicam pe vârfuri, mă răsuceam pe călcâie și săream peste genți și mă simțeam ca-ntr-o cursă cu obstacole. Cu chiu, cu vai, am reușit să ajung în dreptul benzii rulante și am citit pe un panou deasupra: „FZ465 – last baggage”. Mai pe scurt, eram singura de la zborul respectiv care nu-și ridicase bagajul. Și asta pentru că durase o viață să trec de biroul de imigrări.

Am așteptat cumințică să-mi apară bagajul la orizont și când l-am văzut că răsare, am plonjat ca-n filmele cu Jackie Chan, l-am înșfăcat și l-am tras jos. N-a mai contat că mi l-am pus pe picioare și că avea 30 de kg. Important era că reușisem să-l localizez și să-l iau cu mine.

Ce aveam de făcut mai departe? Să aștept până la ora 6.00 a.m, când urma să vină să mă ia cineva să mă ducă la cazare, așa cum stabilisem. Și pentru că era ora 2.30 a.m și mai aveam destul de așteptat, m-am gândit să mă folosesc de rezervarea pe care o făcusem la un hotel de tranzit din aeroport. Am scos telefonul și am început să răsfoiesc printre mailuri. Probabil pe moaca mea se putea citi oboseala și confuzia, căci un domn m-a abordat și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor.

I-am spus unde trebuie să ajung și a fost atât de amabil încât m-a însoțit până la biroul de informații, a vorbit cu domnul de acolo, a aflat unde este hotelul și m-a dus până la recepție. Și nu a plecat până nu s-a asigurat că e totul ok cu rezervarea și că recepționistul mă ia în primire. Nu-mi venea să cred! Cât am stat să așteptăm la recepție, m-a întrebat din ce țară sunt și când  a aflat că vin din România a început să râdă și mi-a zis că el locuiește de câțiva ani în UK și că are vreo 4 colegi români.

Oamenii de la hotel au fost și ei foarte drăguți cu mine și la 6 dimineața, când m-au văzut că plec, m-au întrebat dacă am nevoie de ajutor. Le-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o persoană la Coffee Day, că nu o cunosc personal dar că mi s-a spus că va fi acolo la ora respectivă. Mi-au cerut numărul de telefon de contact și au încercat să apeleze. Au sunat de vreo 4-5 ori dar nu a răspuns nimeni. Așa că m-au condus până acolo și mi-au spus că dacă nu apare pot oricând să mă întorc la ei, căci mă vor ajuta ei să ajung la cazare.

Am fost efectiv uimită de amabilitatea oamenilor și de felul în care am fost tratată de cum am ieșit din aeroport, chiar dacă eram efectiv o străină. Mi-am dat seama atunci cât de insensibilă am fost, de multe ori, la problemele celor din jur. Treceam nepăsătoare pe lângă multe situații la care aș fi putut să contribui. Dacă oamenii aceștia puteau să-mi sară în ajutor și să fie atât de politicoși cu mine, eu de ce nu aș putea fi la fel? De ce să nu ofer sprijinul meu celor care au nevoie de el? Și, mai mult decât atât,  de ce nu aș putea să ofer, fără să mă aștept la a primi ceva în schimb?

Aveam să aflu mai târziu cât de mult mă va schimba locul acesta și cum întrebările de mai sus se vor transforma în lecții de viață.

29343102_10204563637487465_4783533548340510720_n

În față la Coffee Day am stat, într-adevăr, jumătate de oră și am așteptat să vină persoana respectivă, dar nu m-am simțit nicio clipă în pericol. Da, oamenii erau curioși, mă priveau și mă analizau din cap-n picioare; dar m-am simțit mai în siguranță decât în dacă aș fi fost în preajma vreunui grup de români de „cartier”.

Iar pe drumul spre cazare m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, să pot admira peisajul și să capturez fiecare detaliu. Am făcut două ore cu mașina până la complexul unde trebuia să mă cazez și pe măsură ce înaintam, un nod mi se așeza din ce în ce mai apăsat în gât.

Realizam că din secunda aia totul se va schimba pentru mine. Că nu voi mai avea cu cine să mă sfătuiesc pentru a lua o decizie, că nu voi mai fi protejată de prezența cuiva în stânga sau dreapta mea, că va trebui să hotărăsc singură totul și că responsabilitatea va fi numai și numai a mea.

Se deschidea o nouă ușă pentru mine și era musai să pășesc cu încredere și cu zâmbetul pe buze, ca să nu mă destram fix de la intrare.

 

Prima lecție Montessori – Hyderabad, India

First you have to be, then you have to do!

IMG_8716

Încă din prima zi, am auzit aceste vorbe repetate în continuu și am încercat să leg de ele orice lecție ce a urmat. Pentru că mie mi-au apărut multe semne de întrebare după prima zi, referitoare la persoana mea. Oare am procedat bine până acum? Oare am avut un comportament demn de a face parte dintr-o comunitate plină de minți absorbante? Oare nu cumva am greșit din toate punctele de vedere? Ce m-a împiedicat să casc ochii mai devreme și să văd că nu aplic metoda corectă?

Dacă stai bine și te gândești la propoziția asta:

„First you have to be, then you have to do!”

…are sens? Poți să faci anumite lucruri, fără să crezi în ele?

Bineînțeles că poți! Dar oare lucrurile vor avea rezultatul dorit?

IMG_8763

Înainte să te hotărăști să devii un ghid Montessori bun pentru copii, să faci sacrificii, să zbori cu avionul pe alt continent și să-ți sucești viața la 180 de grade, trebuie să te întrebi dacă crezi cu adevărat în metoda asta! Dacă ești convins că poți să ieși din bula ta, cea în care ai crescut și în care ai fost educat, să fii deschis la alte idei, care poate nu au nici cea mai mică legătură cu stilul tradițional cu care ai fost obișnuit din fragedă pruncie.

First you have to be, then you have to do!

Înainte să ai așteptări de la copil, trebuie să schimbi tu ceva în tine. Și da, pare a naibii de greu! Tu nu mai ești la vârsta la care ai mintea absorbantă și încă îți descoperi potențialul. Dar dacă ești dispus să faci un efort pentru a schimba ceva în tine, atunci șansele ca metoda pe care o aplici după să funcționeze sunt mult mai ridicate.

Cum poți să-i ceri tu copilului să facă liniște în clasă, dacă tu ridici tonul din 5 în 5 minute?

Cum poți să-i ceri copilului să meargă încet în clasă, dacă tu traversezi sala în mai puțin de 2 secunde?

Cum poți să-i ceri copilului să așeze scaunul la masă fără să facă zgomot, când tu nu ești atent deloc la finețea acestor acțiuni?

First you have to be, then you have to do!

Nu cumva suntem puțin ipocriți atunci când le cerem altora ceea ce noi nu suntem capabili să facem? Sau poate că suntem capabili dar ni se pare că avem mai multe drepturi doar pentru că suntem mai „trecuți prin viață”…

Copilul până în 6 ani are o minte absorbantă și va absorbi tot ce se întâmplă în jurul lui, instantaneu, fără să facă discriminări și fără să omită detalii care poate nouă nu ni se par relevante. Nu e important să-i spui ce și cum trebuie să facă! E important să-i arăți ce și cum trebuie să facă! E important să-i oferi mediul de care are nevoie pentru a-și fructifica potențialul și a-și construi personalitatea.

Ca adulți, nu avem responsabilitatea să-i băgăm în cap copilului, cu forța, toate informațiile pe care le deținem NOI. Da, poate că suntem și deștepți și minunați și dăm pe afară de logică și imaginație, dar principala noastră responsabilitate este să-i asigurăm copilului mediul și materialele potrivite pentru dezvoltarea LUI! Să-l urmăm și să fim atenți la nevoile sale și să-l ghidăm atunci când este necesar.

First you have to be, then you have to do!

Eu m-am hotărât să devin Montessori și la asta voi lucra cât timp voi mai sta aici, în Hyderabad, India. Înainte de toate, voi lucra la mine, să-mi deschid mintea și sufletul către înțelegerea față de copil.

Înainte să promit că voi revoluționa lumea și că voi schimba mentalități, promit că voi face tot ce-mi stă în putință să devin EU cea vrednică de a-i ghida pe oamenii în miniatură.

First I will have to BE, then I will have to DO!

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (1)

20180301_152525

Nu am realizat că o să fiu singură în Hyderabad, India, până când nu am ajuns în Hyderabad, India. Doar începusem să fac toate pregătirile necesare cu trei luni înainte dar nu cred că am conștientizat cu adevărat ce înseamnă să călătoresc singură pe alt continent, în cu totul altă lume, până nu m-am trezit în fața faptului împlinit. De când am pășit în fața porții F8, a aeroportului din Dubai și m-am uitat în jurul meu, stomacul mi s-a strâns un pic și un soi de morcovel a început să-și facă loc prin părțile mele posterioare. Toate privirile erau ațintite asupra mea și oriunde m-aș fi uitat întâlneam măcar o pereche de ochi curioși care nu se dezlipea de pe moaca mea palidă.

Să vă spun drept, câteva minute bune am purtat, în gând, discuții serioase cu propria mea minte. Scutul cu energie pozitivă cu care mă îmbrăcasem de acasă nu voia cu nici un chip să cedeze nervos și de aceea încerca să-mi potolească creierașul, care scornea tot soiul de scenarii, care mai de care mai horror.

La un moment dat, însă, am auzit o voce minunată care ne spunea că poarta F8 se va deschide în 5 minute și că putem să ne pregătim documentele. M-am instalat frumos la coadă și am așteptat din nou. Urma, în viitorul apropiat, să descopăr că punctualitatea nu are nicio legătură cu oamenii din India. Termenii: „mâine”, „5 minute” și „acum, imediat” au cu totul altă semnificație pentru ei.

Odată ce am trecut de verificare, ne-am urcat cu toții într-un autobuz, ce trebuia să ne ducă la avionul cu pricina. Credeți că lucrurile s-au desfășurat rapid? Credeți că am urcat, s-au închis ușile și am plecat? În nici un caz. Am urcat, într-adevăr. S-au închis ușile, într-adevăr. Dar de plecat… pauză! Am stat așa, pe loc, înghesuiți ca niște sardine în conservă, timp de jumătate de oră, apoi am pornit cătinel, cătinel, spre avion. Începusem deja să mă obișnuiesc cu multe perechi de ochi pe mine. Nu era confortabil deloc, dar le înțelegeam curiozitatea. La urma urmei, eram singura palidă blondă din autobuz.

Gândul că urma să urc în avion și să simt din nou adrenalina decolării mă încuraja. Așa că am pășit încrezătoare spre locul meu de la fereastră și m-am așezat cuminte acolo. Lângă mine s-au așezat doi cântăreți indieni. Le spun așa pentru că au cântat tot zborul către Hyderabad, ba pe rând, ba în cor. Nu reușeam să descifrez nici un cuvânt, dar nu suna rău deloc.

Ori am fost eu obosită, ori deja mă obișnuisem cu ideea de a zbura cu avionul, dar mi s-a părut că timpul a trecut mult mai repede de data aceasta și că am ajuns la destinație cât ai zice „pește”. Mi-am luat bagajul de mână și am pornit după cârd, spre biroul de imigrări, unde trebuia să primesc viza de intrare în India.

În avion primisem un formular dar pentru că nu aveam un pix la îndemână atunci, am amânat completarea sa până când am uitat complet. Noroc că în drum spre biroul de imigrări, m-a abordat un tip din Africa și m-a întrebat dacă am reușit să completez cu toate datele. Când mi-a văzut ochii bulbucați și figura panicată, a realizat că nu o completasem și mi-a oferit un pix. Și de aici a început distracția…

M-am așezat la coadă la un ghișeu și am început să completez formularul. Trebuia să-mi scriu numele, numărul de pe pașaport, adresa unde voi locui în India și numărul de telefon. Numele și numărul de pe pașaport le știam, bineînțeles. Dar adresa unde urma să locuiesc nu exista în memoria mea și nu pentru că aveam vreun lapsus, ci pentru că nimeni nu mi-o spusese. Știam că urma să mă ia cineva de la aeroport și să mă ducă la cazare și asta era tot. Am trecut mai departe, la numărul meu de telefon, am semnat formularul și mi-am zis că o să-i explic domnului de la ghișeu că nu am adresa exactă dar că vine cineva de la școala unde voi face cursul să mă ia.

Numai că socoteala de la coadă nu prea are de-a face cu cea din fața ghișeului. Domnul nici n-a vrut să audă de-așa ceva și m-a trimis înapoi să aflu întâi adresa și apoi să vin. Cu codița-ntre picioare, am pornit înapoi și m-am oprit lângă un stâlp. Am tras adânc aer în piept și m-am uitat în jur. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam nicio idee ce trebuia să fac și genunchii începuseră să-mi tremure puțin.

Am scos telefonul din geantă și am început să sun la Hellen, coordonatoarea noastră de la Montessori Training and Research Trust (MTRT). Dar pentru că era 1.30 a.m. șansele mele de a vorbi cu ea erau sub zero. Nu-mi răspundea de nici un chip. M-am sprijinit de stâlp și simțeam cum pământul începe să se învârtă cu mine, fără să-mi dea posibilitatea de a mă asigura cu vreo centură. M-am prelins un pic pe stâlp și m-am așezat pe vine. Un domn de la securitate m-a văzut și a venit încet spre mine.

– Hi, ma’am! Are you ok? Do you need help?

Ochii îmi erau puțin înlăcrimați deja așa că a trebuit să-mi adun toate emoțiile, să le leg strâns și să le arunc undeva într-un colț fictiv. Nu era momentul să clachez! Puteam să fac asta mai târziu, după ce rezolvam problema cumva!

– Hi! Yes. I came here for a Montessori Course. I don’t have the exact address of my accommodation but somebody is picking me up from the airport and taking me there. And the man at the immigration office won’t let me pass through. What can I do?

– Ma’am, you need to write an address.

Și s-a întors pe călcâie și a plecat.

„Da, de mare ajutor mi-ai fost!” mi-am spus și m-am așezat înapoi pe vine. Am luat din nou telefonul și mi-am amintit că mai aveam o colegă în București care urma să vină în India în două săptămâni. Am sunat-o și nu mi-a venit să cred că-i aud vocea, atunci când mi-a răspuns. Chiar dacă o trezisem din somn, a fost atât de amabilă încât mi-a trimis adresa de la școala unde urma să facem cursul și mi-a sugerat să o trec pe aceea.

Zis și făcut!

Am notat adresa de la Pebble Creek Life School și m-am așezat din nou la rând, dar de data asta la un alt ghișeu.

Mai știți morcovelul despre care vorbeam la începutul textului? Acum dimensiunile sale depășeau limita suportabilă și începeam să simt și un pic din iepurașul care ținea morcovul în mână. Cu fiecare pas înainte pe care-l făceam, cu atât mai mulți fiori îmi treceau prin tot corpul. Imaginația mea o luase razna și scenariile pe care le concepea deveneau din ce în ce mai mult parte din sfera science-fiction.

Ajunsă față-n față cu un alt indian, i-am întins documentele și formularul și am început să mă rog în gând la toți dumnezeii și sfinții de care-mi aduceam aminte. Și nu e ca și cum domnul respectiv urma să-mi dea un răspuns foarte rapid: dacă mă lasă sau nu să trec. Eram perfect conștientă că mă va mai ține un pic în suspans.

– Will you be teaching at that school? m-a trezit din reverie.

– No, no! I am taking a course, a Montessori course.

– Oh, Montessori! Very nice, ma’am! Ok. Have a good day!

Mi-a întins documentele înapoi și mi-a zâmbit.

Era pentru prima oară când un funcționar indian îmi zâmbea așa că am rămas blocată câteva secunde, cu documentele în mână.

–  You can pass, ma’am!

– Oh, thank you! Thank you so much!

Nu-mi venea să cred că reușisem! Fusese primul obstacol în calea fericirii mele, în India, și reușisem cumva să nu fac un atac de panică.

You can do it, Alexandra! You have to!

 

%d bloggers like this: