Schimbare de strategie – câteva lecții de care am avut parte în India

De când sunt aici, în India, nu doar că am descoperit lucruri uimitoare legate de curs și cum să ghidez copiii în a-și găsi drumul propriu dar am luat și câteva palme, ce-i drept metaforice, peste ceafă, care m-au trezit la realitate și m-au făcut să îmi dau seama că nu toate zâmbetele sunt sincere și că uneori nu e bine să te dai peste cap pentru oricine pare să fie ”de treabă”.

Nu e ca și cum nu am avut parte de oameni cu două fețe până acum dar am trăit cu impresia că, dacă suntem la un curs Montessori, la care se presupune că ne dorim cu toții să schimbăm lumea și să o îmbunătățim, cu ajutorul micuților pe care îi ghidăm, toți vom fi din aceeași oală, fiecare va munci din greu în pătrățica lui și-și va vedea de treabă și va ploua cu bunătate și fericire în jurul nostru.

Cum ar spune Lorelai Gilmore: ”Oh, little child!


“I’ve had a business epiphany. It’s like I’m Bud Fox, saying, “Thanks for the lesson, Mr. Gekko.” The Lorelai you knew is dead. Remember her? The eager to please, fresh of face? She thought that success in business meant working hard, applying yourself, and respecting your coworkers, and she preached that to others – oh, little child. It’s about scratching backs, my friend, and kissing things – I won’t be graphic. It’s dirty, that’s what business is. It’s smoke-filled back rooms with exposed pipes and shady players chewing on fat cigars and twirling their dirty mustaches. And when you go into those rooms, you can’t be a milquetoast muppet. You have to have pointy teeth and jaws that snap. The meek shall not inherit the earth”
—Lorelai Gilmore (Gilmore Girls 4×04)

Dar să încep cu partea bună a lucrurilor: sunt extrem de recunoscătoare că am venit aici, pentru că altfel poate nu aș fi reușit niciodată să descopăr ceea ce-mi place, să fac un salt spre un viitor mai bun și mai productiv. Dacă nu aș fi venit aici, nu aș fi aflat atâtea informații interesante și utile. Nu aș fi experimentat dorul de casă, de oamenii dragi, de lucrurile mărunte care îmi condimentează viața. Și poate că nu aș fi știut niciodată cum e să fii singur în cu totul altă lume, cum e să fii nevoit să iei decizii spontane, să fii independent și să acționezi în așa fel încât să-ți fie ție bine și să poți merge mai departe.

Și pentru că majoritatea lecțiilor pe care le primim nu sunt gratuite, ca să ajung la toate concluziile astea a fost nevoie să trec printr-o serie de momente neplăcute, care m-au făcut să apreciez altfel ceea ce am deja acasă.

Am învățat că, doar pentru că tu te ții de cuvânt și consideri asta ca pe o dovadă de bun simț față de omul căruia i-ai dat cuvântul tău, asta nu înseamnă că toți oamenii gândesc la fel! Uneori e mai simplu să joci cartea ”Uitucul” și să spui: ”Chiar nu știu despre ce vorbești! Nu-mi aduc aminte despre ce e vorba.” Păi să te ții de toate promisiunile nu e chiar așa ușor. Trebuie să depui niște efort, să apelezi la niște timp liber și dacă mai e vorba și de niște bani, e clar că nu merită să te stresezi prea tare.

Am mai învățat că vorba românului cu ”îi dai un deget, îți ia toată mâna” e 100% adevărată. Dacă omul a fost obișnuit să profite, va profita la maxim! Și o va face cu zâmbetul pe buze, privindu-te fix în ochi. Nu va ezita să-ți testeze limitele și va juca și el o carte foarte valoroasă: ”Victima”. Și uite așa te vei trezi la fundul sacului, fără să-ți dai seama când și cum s-a golit.

O altă lecție care m-a izbit peste ochi a fost că dacă tu oferi respect, nu e musai să-l primești și înapoi. Păi, da cum? Și ce dacă tu ai alte obiceiuri și mi le respecți pe ale mele? Unde scrie că respectul trebuie să fie reciproc? Dacă tu ești fraier și nu vrei să-l deranjezi pe cel de lângă tine și îți vezi de treaba ta, nu e literă de lege că vei primi și tu același tratament. Stai liniștit, în banca ta și nu te mai chinui! E mai simplu să ignori, să-ți pui niște muzică bună în căști și să faci abstracție! Când cel de lângă tine uită să fie om,  joac-o p’asta: “Indiferență”.

Și știați că subiectul „bani” poate cauza o schimbare radicală chiar și în cei mai blânzi și calzi oameni? Eu aveam o bănuială dar nu descoperisem nicio dovadă clară până acum. Toate sunt bune și frumoase până când trebuie să scoată portofelul la înaintare. Atunci s-a rupt filmul! Brusc, devii un rahat de om care îndrăznește să ceară bani pe un serviciu oferit. Păi da cum îți permiți? N-ai auzit de bunătatea sufletului și arta de a împărți cu alții tot ce ai? Ești un om zgârcit și o să ajungi în iad!

Și la început am fost frustrată. Chiar mă afectau reacțiile acestea, mai ales pentru că eu știam că nu cer nimic din ce nu aș oferi la rândul meu. Așa fusesem crescută și educată: să ofer respect, înțelegere, să îmi văd de treaba mea și să nu îl deranjez pe cel de lângă mine, să îmi gestionez banii și bunurile în așa fel încât să îmi fie bine dar să îi ajut și pe alții, la nevoie, și chiar credeam că și restul lumii face la fel. Dar nu e așa deloc! Fiecare își vede interesul și atât! Iar dacă dai dovadă de slăbiciune, nu va aprecia nimeni că ești bun și te va lăsa în pace. Nu, se va profita cât cuprinde!

Așa că uneori trebuie să îți pui un scut pe tine și să schimbi strategia. Să afișezi și tu un zâmbet sarcastic și să mai tai din bunătate, că ce-i mult strică! Să îți vezi propriul interes și să-i lași pe ceilalți să se descurce cum pot, căci la urma urmei nu ai luat pe nimeni de crescut. Să accepți că așa le este felul și că nu poți tu să schimbi un om care atâția ani s-a descurcat în viață profitând de orice ocazie la maxim. Oricâte argumente valide ai aduce, gândirea lui nu se va schimba în veci și nu va fi niciodată similară cu gândirea ta.

Uneori trebuie să joci tu cartea „două fețe”, să zâmbești atunci când, de fapt, ai vrea să îi spui vreo două; să nu mai pui la suflet și să încerci să supraviețuiești de pe o zi pe alta, să faci în așa fel încât să îți fie ȚIE bine în primul rând și să te încarci cu energie pozitivă, concentrându-ți atenția doar pe oamenii care știu să fie oameni. La urma urmei, karma nu scapă pe nimeni din vedere. Așa cum îți așterni, așa vei dormi! Roata se întoarce și toate celelalte zicale care scot în evidență faptul că dacă nu respecți persoana de lângă tine, la un moment dat vei primi și tu același tratament!

Linia de sosire – final de cursuri în Hyderabad, India

Ieri a fost ultima zi de curs. Și pentru că toată această perioadă a fost încărcată de un amalgam de sentimente și emoții, m-am gândit să împărtășesc cu voi o parte din ele.

Chiar stăteam și râdeam cu colegii mei de casă aseară, căci toată lumea, când intră pe paginile noastre de Facebook, vede numai zâmbete, veselie, distracție, voie bună, toată lumea radiază de energie, de zici că suntem în vacanță aici, în India, și nu la un curs care ne solicită 99% din timp și atenție. De fapt, lucrurile nu stau tocmai așa. Ne și relaxăm, ne și distrăm, căci nu ar fi normal să stăm concentrați și serioși tot timpul. Și, oricum, nu asta e ideea într-o comunitate Montessori.

Numai că în marea majoritate a timpului suntem ca niște roboței, cu post-it-uri lipite și pe frunte și veșnic cu câte un marker evidențiator în mână, gata să subliniem orice idee strălucită ne apare în fața ochilor.

Până ieri chiar parcă am fost băgați în priză: dacă nu era o temă de predat, era un album, dacă nu era un album, era o temă și tot așa. Ba eram în fața laptopului, tastând idei și rezolvând cerințe, ba eram la imprimantă, încercând să imprimăm și reimprimăm cursurile în așa fel încât să încapă într-un biblioraft, fără să le îndesăm cu picioarele, ba eram călare pe vreo masă, numerotând cu pixul paginile albumelor Montessori.

P.S: 7 albume >  aprox. 4000 de pagini. Faci scurtă la mână, nu alta!

Iar dacă mai primeai comentarii de la vreun cititor că trebuie să refaci vreo temă sau să corectezi câte ceva la album și să-l mai predai o dată, te apuca nebuneala. Căci lucrurile se desfășurau în felul următor:

În fiecare săptămână, marțea, fiecare dintre noi trebuia să predea pe un stick usb, o temă legată de toate cursurile din săptămâna anterioară (undeva la vreo 50 de pagini pe săptămână). Kathy, soția lui Greg, avea grijă să adune toate temele și să le trimită, mai departe, unor cititori – profesori Montessori, din India – care ne lecturau temele și ne trimiteau înapoi un soi de fișă de “evaluare” a temei, cu comentariile aferente. Dacă totul era în regulă, pe fișa ta erau bifate toate subcapitolele temei și, eventual, aveai comentarii pozitive. Dacă ceva nu era cum trebuie, cititorii te puneau să refaci anumite părți din temă și să o retrimiți cât mai curând posibil.

Iar tema consta în rezumatul prezentărilor, rezumatul capitolelor, notițe personale și ilustrații ale prezentărilor. Eu sunt foarte mulțumită căci, pe lângă multe altele, de când sunt aici, am învățat și cum să fac ilustrațiile materialelor și prezentărilor pe calculator – ceea ce la începutul cursului mi se părea aproape imposibil!

Cam același procedeu era și cu albumele. Îți pregăteai frumușel albumul, îl lăsai la școală, un grup de cititori venea și verifica toate albumele din ziua respectivă, iar la finalul zilei, te duceai și vedeai dacă a fost aprobat. Dacă era aprobat, îl luai acasă și țopăiai de bucurie pe drum. Dacă ceva nu era în regulă, trebuia să-l iei cu tine acasă, să modifici ce nu era bine și să-l aduci înapoi pentru o nouă verificare, cât mai repede.

Eu, una, sunt foarte mândră de mine, căci nu am fost nevoită nici măcar o dată să refac vreo temă sau să modific ceva la vreun album. Toate comentariile au fost pozitive și încurajatoare. Chiar mi-au dat forță și curaj să merg mai departe și să ajung până aici. Da, știu, laudă-mă gură, că ți-oi da friptură! Dar dacă nu eu, atunci cine? Toți colegii zic că sunt norocoasă, nu zice nimeni că am muncit de mi-au ieșit ochii! 😊)

Ideea pe care vreau să o subliniez e că nu este un curs ușor! Este un curs minunat, este foarte interesant, îți deschide ochii și te face să vezi anumite legături din această lume, pe care nu le-ai fi descoperit altfel. Te face să îți dorești să privești doar partea pozitivă a lucrurilor, să contribui la ea și să-i încurajezi și pe alții să o facă!

Dar nu este ușor deloc! Cine trăiește cu impresia asta, habar n-are cât se înșală. E nevoie de muncă, de implicare, de voință și ambiție. Și chiar și atunci când simți că nu mai poți, că e prea mult, că e prea greu, că timpul e prea scurt și totul e din pripă și simți că nu mai faci față, trebuie să faci un duș rece, să-ți dai două palme și să mergi mai departe. Și, da, uneori e nevoie să pui tot deoparte: cursuri, notițe, caiete, pixuri, dosare; să-ți iei laptopul în pat, să intri pe Netflix și să râzi cu lacrimi la o comedie sau să plângi cu nasu-n pernă la o dramă siropoasă.

Iar ieri, când Greg a spus: ”Și acesta a fost ultimul nostru curs.”, un val de emoție ne-a izbit pe toți. Lacrimi ne-au curs pe obraji și un soi de nod ni s-a pus în gât. Pentru că toți am făcut eforturi ca să ajungem aici și să facem față tuturor provocărilor și toți ne-am dedicat 100% acestui curs! Și acum se apropie de final.

Mai avem 3 examene scrise săptămâna viitoare și o zi de examinare practică (6 sesiuni de câte 30 de minute fiecare, într-o singură zi) și aventura din Hyderabad, India se încheie.

Ce urmează acum? Mai multă cafea, mai puțin somn. Multe dușuri reci, stat între patru pereți, sub aerul condiționat, mâncat fructe și băut multă apă și, bineînțeles, stat cu nasul în cursuri până ajungem să le visăm.

Țineți-mi pumnii pe 13, 15,16 mai pentru examenele scrie și 31 mai pentru cele orale!

3 cuvinte care m-au trezit la realitate – ”I kill people!”

Când ai de stat câteva ore bune într-un aeroport, ce poți să faci altceva decât să te plimbi, să te mai oprești la câte un magazin și să arunci câte o privire la produsele expuse sau să te oprești la un local, să bei ceva? Exact! Nu prea ai de ales!

Așa că asta am făcut și eu când am ajuns în Dubai. Nu am mai părăsit aeroportul, ca tura trecută, căci aveam de stat doar 5 ore, nu 23. Și cum mă plimbam eu așa, semi-trează, semi-conștientă, am ajuns în față la Hard Rock Cafe. Eram convinsă că prețurile din meniu îmi vor șoca pupila, dar pentru că eram foarte curioasă cum este înăuntru, am zis “de ce nu?”. Am întrebat-o pe colega mea dacă ar vrea și ea; a acceptat, așa că am pășit cu încredere și ne-am așezat la bar.

Nu mi-am luat nimic cu alcool, căci am vrut să mai prind avionul următor, dar am ales un cocktail foarte interesant cu mango, portocale și mentă. Și cum mă uitam eu în jur, admirând o chitară roșie de pe un perete, un tip mic de statură, slab și blond se așază la bar lângă noi și ne întreabă de unde venim.

Îi răspundem politicos că suntem din România și că suntem doar în tranziție aici, căci plecăm în India, moment în care individul ridică o sprânceană și ne întreabă cu ce ocazie? Îi povestim pe scurt, la care el se uită părintește la noi și spune: ”You are responsible with our future!”.

Nu știu dacă de la oboseală sau de la faptul că eram pe ”pilot-automat”, dar m-a bufnit râsul. În clipa aceea nu prea mă simțeam responsabilă cu viitorul omenirii. În clipa aceea îmi doream să fac stânga împrejur și să plec înapoi acasă. Gânduri precum „ce naiba a fost în capul tău?” și ”ai luat-o razna de tot!” îmi bântuiau mintea. Nu eram în pielea mea deloc!

Poate oricine altcineva ar fi renunțat la discuție după reacția mea dar tipul respectiv s-a mutat cu un scaun mai aproape de mine și a continuat: „You are amazing for having the patience to work with children! Children are the future. I wish I could have that patience and I wish I could have that job!”

Am mai sorbit un pic din cocktailul meu și pentru că bloggerul adormit din mine bătea în țeavă, ros de curiozitate, am întrebat:

”Why do you say that? What do you do?”

Și atunci au venit vorbele pe care nu credeam că o să le aud vreodată live, de la cineva:

”I kill people!”

Astfel de scene văzusem doar în filme. Dintre toate lucrurile care ar fi putut să le spună, alesese cuvintele care pot băga spaima în tine în mai puțin de o secundă. Am înghițit în sec și, probabil ochii mi s-au mărit și obrajii mi s-au înroșit, căci de data asta l-a bufnit râsul pe el.

Am întors privirea spre colega mea și am văzut că și ea era la fel de intrigată de răspunsul lui. Pentru o clipă am crezut că nu am auzit bine și că oboseala mă face să îmi imaginez lucruri care nu sunt reale.

Dar el a continuat:

”Yes, I kill people for a living.”

Apoi ne-a zis că este soldat și că abia s-a întors din Afghanistan. Ne-a spus cât de greu este să fii pus în situația de a-ți salva pielea și de a apăsa pe trăgaci, pentru a nu fi tu ăla care pică lat la pământ. Și a ținut să ne sublinieze, de fiecare dată, cât de norocoase suntem noi că avem profesia asta și că în mâinile noastre stă să mai schimbăm ceva prin intermediul generațiilor viitoare.

Nu sunt eu genul foarte credincios, nu îmi verific horoscopul în fiecare dimineață, nu îmbrățișez copacii și nu aprind lumânări, prea des, la biserică. Dar cred că în noaptea aceea, aveam nevoie de cuvintele acelui om, ca să pot să merg mai departe. Și cred că cineva acolo sus, mi l-a pus în cale, ca să mă trezească la realitate și să mă scoată din starea de anxietate care mă cuprinsese în totalitate.

Am inspirat adânc și am luat decizia. Va fi greu, vor fi 3 luni care îmi vor părea că nu se mai termină, dar va merita efortul! Când mă voi întoarce, voi face tot ce-mi stă în putință pentru a ghida copiii în a aprecia tot ce-i înconjoară, în a respecta munca celor de dinaintea lor, în a respecta natura și oamenii și în a-și dori să contribuie în bine la schimbarea lumii.

Poate că sunt doar o picătură în ocean, dar ”pic cu pic se face râul. Strop cu strop se face marea!”

Aventuri în India – Întinsul rufelor și musafirii nepoftiți

Unul din lucrurile pe care l-am învățat la acest curs este că omul a fost construit de-așa natură încât să fie capabil să se adapteze la orice condiții. Iar teoria pe care am auzit-o în sala de clasă am putut să o trăiesc pe pielea mea, aici, în India.

Chiar dacă nu este prima oară când vin aici, chiar dacă știam cam ce mă așteaptă, tot am avut nevoie de două săptămâni să ies din starea de ”pilot automat” care m-a lovit din clipa în care am urcat în avion.

Nu cred că am fost 100% conștientă că am ajuns înapoi aici până într-o dimineață când am coborât în grădină, să-mi întind rufele pe sârmă. Am așezat frumos ligheanul în iarbă și cum stăteam și reflectam la nemurirea sufletului, aliniindu-mi lenjeria intimă pe culori, de la mare la mic, am văzut cu coada ochiului o mișcare ciudată în stânga mea.

Am întors capul, cu viteza melcului turbat, în direcția respectivă și am văzut-o. Draga de ea, maimuțica, se așezase la 3 metri de mine, în iarbă și mânca o banană, admirându-mi chipul împietrit.

Nu mă înțelegeți greșit, îmi sunt dragi maimuțele! Dar auzisem de tura trecută că ele nu au la fel de mult drag de noi și dacă nu le place un amănunt la vestimentația noastră (de exemplu, culoarea roșie) sau consideră că nu ne mișcăm destul de suav și gingaș, ne pot ataca. Iar unghiuțele lor nu sunt așa finuțe!

Am înghițit în sec, am întors privirea la loc și am băgat viteza a doua la întins rufe pe sârmă. La urma urmei, nu puteam să fug și să las rufele acolo, căci ușa de la casă era fix în direcția maimuței. Trebuia să aștept să plece! Și mă rugam să plece în direcția opusă.

Mai puneam un tricou și un cârlig, mă mai uitam să văd dacă nu cumva maimuța a avansat spre mine. Mai puneam o cămașă, mai aruncam o privire. La un moment dat am început să prind mai multe lucruri cu același cârlig, doar să termin mai repede.

Și după ce am atârnat ultima pereche de chiloți, am întors privirea și ghici ce? Maimuța nu mai era!

Atunci a fost momentul când m-am panicat și mai tare, căci mi-am dat seama că lăsasem ușa deschisă la casă. Am luat repede ligheanul de jos și am fugit spre ușa de la intrare. Nu se vedea nici urmă de maimuță! Am făcut un pas înăuntru, am băgat doar capul și am scanat încăperea. Nimic! Am mai făcut un pas și am mai dat un “scan”. Nimic!

Acum stăteam și mă gândeam: dacă era o pisică, încercam cu pis-pis; dacă era cățel, încercam cu hai, cuțu-cuțu! Dar e vorba de o maimuță! Cum naiba să o strig? Hai, maimu-maimu? Hai la banană? Unde te-ai băgat, fi-ți-ar coada să-ți fie?!  

Mi-am făcut o cruce cu limba în gură și am intrat în mijlocul încăperii. M-am uitat peste tot. Nimic! Am intrat și în bucătărie, m-am uitat pe la oale, țucale, frigider. Nimic!

”Dă-o în mama ei, a plecat în altă parte înseamnă!” mi-am zis și m-am dus să închid (și încui) ușa de la intrare. Am pus mâna pe clanță și când am ridicat privirea am văzut-o. Stătea țanțoșă pe gardul de vizavi, cu un alt fruct în mână și mai că făcea pe ea de râs. Bine, poate a fost doar imaginația mea, dar avea dantura expusă în așa hal încât asta am crezut. Că râde de mine și de panica pe care o trăiesc.

Am mai înghițit o dată în sec și am închis ușa. Am încuiat-o bine și am urcat înapoi în cameră. Și pe măsură ce urcam scările, în mintea mea era: ”Uite, mă! Noi ne facem griji doar dacă vine ploaia și ne udă rufele de pe sârmă! Aici trebuie să te gândești și la varianta în care vine maimuța și-ți fură chiloții!”

Sursa foto: washingtonpost.com

Micile detalii care fac diferența

E o senzație atât de ciudată când trebuie să-ți iei rămas bun de la o persoană dragă. Chiar dacă ai mai făcut-o înainte, chiar dacă știi deja cum e să ți se înmoaie genunchii, să-ți tremure vocea și să simți pământul cum îți fuge de sub picioare, tot nu poți fi suficient de pregătit, atunci când trebuie să spui „Pa pa! Ai grijă de tine! Ne vedem peste 3 luni.”

Dacă tura trecută am plecat în necunoștință de cauză, tura asta știam foarte bine la ce mă înham și cam cât de greu va fi. Poate că și acesta este unul din motivele pentru care momentele de la aeroport mi-au părut ca un pumnal înfipt în suflet. Nu am mai fost în stare să spun nimic, nu mai voiam să prelungesc agonia, voiam doar să plec, să ajung în India, să se termine cursul și să mă întorc înapoi.

 Așa că m-am rotit pe călcâie și am plecat. Dar pe măsură ce înaintam, simțeam podeaua ca pe o bandă de alergare, care mă trage înapoi în brațele celui pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Și continuam să merg…

Am trecut prin controlul de securitate și nici nu am tresărit când un domn de acolo m-a rugat să mă opresc și să deschid bagajul. L-am deschis, iar el a început să scotocească. Într-un final, a scos o sticlă de Dove și mi-a spus: „Nu aveți voie cu asta!”, după care a aruncat-o la gunoi. Am ridicat din umeri, am zâmbit și am mers mai departe.

Gândul îmi era tot în urmă…

Am prezentat pașaportul, am străbătut toate culoarele și am ajuns la o cafenea. Am comandat un corn, o cafea și două ape și am plătit cât pentru zece din fiecare. Nu mai conta nici asta… conta că urmează să mă urc într-un avion, să străbat mii de kilometri și să mă opresc pe alt continent, departe de toți oamenii dragi, de familie, de prieteni, departe de tot ce-mi este cunoscut și frumos.

Nu caut să-mi plâng de milă, nu asta e ideea. Vreau doar să subliniez cât de proști suntem uneori, căci nu apreciem clipele pe care le petrecem alături de cei dragi. Și cât de importante ni se par atunci când nu mai avem parte de ele!

Atunci când vine seara și nu mai primești îmbrățișarea și sărutul cu care erai obișnuită, îți dai seama cât de mult contau. Atunci când vrei să-ți pui capul pe umărul celei care ți-a dat viață și nu ai cum, conștientizezi cât conta doar sentimentul că poți oricând să faci asta. Chiar și atunci când sună alarma dimineața și nu mai auzi torsul motanului care te întâmpina la începutul fiecărei zile, realizezi cam cât îți lipsesc toate acele lucruri mărunte care fac diferența.

Poate ar fi totul prea frumos dacă am înțelege toate aceste lucruri și le-am percepe la adevărata lor valoare, atunci când avem parte de ele. Dar suntem atât de orbiți uneori, încât ne concentrăm atenția doar pe ceea ce nu funcționează, pe ceea ce trebuie reparat, schimbat, îndepărtat și nu pe ceea ce ne luminează viața.

Doar niște gânduri de aici, de la 5000 km depărtare…

Sursa foto: tinybuddha.com

O învățătoare blondă în India – o zi de curs

Inițial, am crezut că o să am tot timpul din lume să scriu săptămânal pe blog. Dar, din păcate, pe măsură ce au trecut zilele și temele au devenit din ce în ce mai multe și mai complexe, am fost nevoită să îmi ignor “grădina” din nou!

Astăzi, însă, am o mică fereastră și vreau să vă ofer o mostră din experiența mea: cum se desfășoară o zi de curs în India.

20180306_083528

Dacă ești norocos și te trezești la 6, cum o fac eu în fiecare dimineață, mai prinzi un strop de răcoare la prima oră. Dacă, însă, pupilele refuză să ți se dezlipească înainte de ora 7, ai toate șansele să te trezești fierbând printre cearșafuri. De câteva săptămâni bune, la ora 8.00 deja sunt 35 de grade.

În casa unde sunt cazată eu, dimineața toată lumea se mișcă în toate direcțiile. E o mișcare browniană spre bucătărie, sufragerie, balcon, acoperiș și camere. Unu’ trage la imprimantă cursurile pe care Greg le-a trimis la 4 dimineața (!), altu’ pregătește mâncarea pentru prânz, unu face meditații pe acoperiș și ne încântă urechile cu mantrele sale, altul își mută domiciliul în zona comună pentru a-și bea cafeaua și mânca biscuiții. Și tot așa… când termină unu cu imprimanta, e rândul altuia. Iar la ora 8.15 când auzim claxonul, ne grăbim cu toții în aceeași direcție: spre „tuktuk„ a.k.a ricșa cu care ne ducem la școală în fiecare zi.

20180417_090616

Ne înghesuim cu toții în ricșă ca sardinele în conservă sau ca moșuleții-n autobuz și pornim. Uneori se întâmplă ca ricșa să nu dorească să pornească din prima și trebuie încurajată un pic din spate, cu o sfoară plasată corespunzător la mecanism.

Drumul spre școală este însuși o întreagă experiență. Dacă ești mai slab de înger, poți simți pe toată durata traseului cum nodul mic din gât se transformă într-unul marinăresc și-și aduce și ancora cu el. Claxoanele nu ne mai afectează de câteva săptămâni încoace, însă tot nu ne-am obișnuit cu mersul pe contrasens și traversarea unei intersecții fără să acorzi prioritate cui trebuie. De fapt, cred că nici nu există reguli de prioritate la ei… se bagă cine e mai rapid și mai fâșneț! Dacă șoferul vrea, îi anunță pe colegii de trafic că se va băga, scoțând o mână afară. Dacă nu, se vor prinde ei la un moment dat de intenția lui!

Ajunși la școală, plătim cursa și semnăm la intrarea-n curte, cum că suntem noi și că suntem prezenți în incintă. Ne îndreptăm spre sala de curs și deja începem să simțim puterea soarelui cum ne pătrunde prin piele și ne topește carnea. Iar dacă avem ghinionul să ajungem înainte să fie descuiată sala, tre’ să ne lipim de peretele holului în aer liber și să ne ferim cât putem de soare, până vine fata responsabilă cu cheile.

Când intrăm în clasă ne împrăștiem fiecare la locul său; căci, chiar dacă Greg a spus la început că ne vom roti locurile în sală în așa fel încât să apucăm toți să stăm și-n primele rânduri și mai în spate, regula s-a făcut uitată și acum fiecare știe cam care scaun e al său. Eu, din fericire, stau în față și pot vedea și auzi tot, chiar și când mai pică curentul. Sunt poziționată și sub un ventilator, ceea ce e minunat! Chiar și așa, însă, când mă ridic de pe scaun îmi simt pantalonii uzi, de zici că am făcut pe mine.

Cursurile se desfășoară cam așa: noi avem deja în față „lecția” pe care urmează să o susțină, căci o trimite cu o seară în urmă și discutăm pe baza ei, cu exemple concludente. Aceste exemple, plus alte răspunsuri la întrebări, plus gânduri de-ale noastre, fac parte din notițele personale pe care trebuie să le luăm la fiecare lecție și pe care trebuie să le adăugăm la album. Și pe lângă notițele personale, mai trebuie să facem și planuri de lecție pentru prezentările cele mai importante și câte un rezumat pentru fiecare lecție.

Iar dacă ești ca mine, îți mai faci și câte o poveste personalizată pentru prezentările mai pompoase care conțin o sumedenie de detalii (Istorie, Geografie, Biologie), pe care să o spui la examenele orale.

De multe ori, nu apucăm să terminăm tot ce ne-am propus în ziua respectivă și asta pentru că Greg este mult prea amabil și răspunde la toate întrebările. Iar unora le place la nebunie să-și audă vocea-n microfon! Unele întrebări sunt pertinente, nu zic nu, dar pe altele eu nici n-aș avea curaj să le rostesc. De exemplu, dacă tu ca individ nu prinzi o explicație, dar restul de 89 de oameni din clasă o înțeleg și ar putea să ți-o explice ei, crezi că e nevoie ca Greg să repete toată povestea special pentru tine? El, pentru că e mult prea înțelegător, mai explică o dată pentru persoana cu moț. Și uite așa se mai duc 10 minute. Și când trebuie să trecem la următorul subiect, se mai trezește câte unu că ia microfonul și spune cu voce tare ce a înțeles el, așteptând un soi de aprobare și aclamare din partea celorlalți.

E doar una din frustrările mele de aici. Pentru că totul ar putea merge mult mai repede și nu am mai fi nevoiți să amânăm anumite teme de pe o săptămâna pe alta, doar pentru că nu am reușit să trecem prin ele la timp. De exemplu, eu de fiecare dată când am avut vreo nelămurire, am așteptat sesiunea de practică și l-am abordat pe Greg în particular. Nu am ținut o întreagă clasă în stand-by în timpul cursului, doar pentru că vreau eu un răspuns în secunda aia.

31351320_10156359969518988_1161995007055527738_n

Revenind! Avem 3 cursuri pe zi, fiecare a câte o oră și jumătate și 2 ore de practică. Mai există posibilitatea să faci câte o scurtă sesiune de practică dimineața, dacă ajungi înainte de 9 și încă una după prânz, dacă mănânci repede. Eu, una, fac practică de la 8.30 la 9, de la 13.00 la 13.30 și de la 15.00 la 17.00. Și asta e cea mai faină parte a zilei pentru mine! Uneori, trebuie să prinzi viteză pe scări și să ajungi în clasă înainte ca materialul cu care dorești să exersezi să fie deja luat. Și atunci te bufnește râsul, pentru că realizezi că asta fac și copiii în clasă atunci când vor să lucreze cu același material.

A fost o întreagă nebunie când ne-a fost prezentată ”Împărțirea cu eprubete”. Erau doar 3 exemplare în toată școala și noi toți voiam să exersăm. Exact 3 paie la 90 de măgari! Noroc că a fost o mișcare politică în oraș ziua următoare și s-au închis drumurile, astfel încât 80% dintre colegii mei nu au putut ajunge la școală și s-a anulat cursul. Însă, cine a vrut și a avut posibilitatea de a ajunge a putut să facă practică toată ziua. A fost minunat atunci! Am reușit să pun mâna pe toate materialele prezentate.

20180427_152622

Iar după ce se termină sesiunea de practică, ne urcăm cu toții înapoi în ricșă și ne ducem acasă. Dar ajunși acasă nu stăm și ne relaxăm la un Cico și o comedie. Mâncăm rapid ceva, mai bem o gură de cafea, facem un duș și ne apucăm de teme. Căci în fiecare marți trebuie să predăm toate temele din săptămâna precedentă. Și vi le-am enumerat mai sus: pentru fiecare lecție – notițe personale, schemă pentru prezentări, rezumat pentru întreaga lecție. Iar dacă ai 10 lecții pe săptămână, scrii cam 60-70 de pagini.

Toate aceste activități sunt condimentate uneori cu lipsa curentului, cu mutatul dintr-o vilă în alta, pentru că se desfășoară o nuntă pe aleea ta și casa a fost rezervată pentru nuntași, cu stări de amețeală pentru că ești prea idiot uneori și te iei cu temele, uitând să mai bei apă etc.

Cineva mi-a spus înainte să plec că mă voi întoarce alt om și că va fi o experiență care mă va maturiza foarte mult. Tind să cred că a avut mare dreptate!

Fiecare lecție mă fascinează și mă bucur ca un copil de fiecare dată când descopăr câte ceva nou. Abia aștept să pun în aplicare tot ce învăț aici și sper din tot sufletul să am parte de sprijin în treaba asta. Și de fiecare dată când îl văd pe Greg cum prezintă câte un material, cu entuziasm, cu bucurie în ochi și cu un zâmbet larg pe buze, mă gândesc: ”dacă ditamai bărbatul poate să se comporte ca un copil în continuare și să își ofere tot sufletul și toată energia micuților, noi de ce n-am putea? De ce uităm să fim copii?”.

Însă, oricât de multe lucruri interesante aș învăța, tot e a naibii de greu să fii departe de casă, într-o lume total diferită de-a ta. Înveți să te obișnuiești și să te adaptezi la orice condiții, dar când vine seara și se face liniște, ți-ai dori o îmbrățișare din partea celor dragi!

IMG_20180326_220104_079

O învățătoare blondă în India – 5 săptămâni de curs Montessori

Nici nu știu cum au trecut 5 săptămâni de când am ajuns aici. În fiecare zi activitatea este atât de intensă încât nici nu îmi dau seama când vine miezul nopții și nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Iar, de cele mai multe ori, mă culc fără să fi terminat toate temele. Așa că mă trezesc a doua zi odată cu găinile și o iau de la capăt.

Din fericire, nu trebuie să predăm temele decât o dată pe săptămână. Partea mai urâțică este, însă, că dacă nu te apuci de teme în ziua în care ți-a fost prezentat cursul respectiv, se adună și se tot adună și când vine weekendul nu știi cum să faci să le termini mai repede, ca să poți să ieși și tu măcar la o plimbare în jurul curții.

Niciuna din prezentări nu a fost imposibilă până acum. Nu mi s-a părut nimic atât de dificil încât să zic că nu mă pot descurca, însă volumul de muncă e atât de mare încât uneori îți vine să o iei pe câmpie! Dacă nu ar fi atât de interesante informațiile prezentate și dacă Greg ar fi fost monoton și sobru, sunt convinsă că ceva s-ar fi stricat sus, la mansarda mea.

images

În fiecare zi, avem trei perioade de curs cu trainerul și o perioadă de practică în clasă. Așa că în fiecare zi trecem prin măcar trei ”lecții” pe care trebuie să le recitim, apoi, acasă și să le facem rezumat, plus o altă pagină cu notițe personale – ce ni s-a părut nouă interesant, ce putem adăuga etc. Iar pe lângă teorie, mai sunt și prezentările propriu-zise ale materialelor, pe care le exersăm în perioada de practică. Și lor trebuie să le facem, apoi, un soi de schiță cu pașii pe care îi urmăm.

Sunt zile când Greg pasează ștafeta celor doi asistenți ai lui: Eduardo (Spania) și Madhavi (India), care sunt ”trainers in training” – se pregătesc să îi ia pâinea de la gură – și atunci este și mai dificil, căci trebuie să le descifrezi engleza și să te prinzi când trebuie să iei notițe și când se citește, de fapt, din cursul pe care îl ai și tu în față. Cu Eduardo e mai simplu, căci vorbește mai rar și îi înțeleg accentul spaniol, dar când Madhavi trece la microfon, un soi de panică mă învăluie, căci știu că nu voi înțelege mare lucru. Nu o învinuiesc, Doamne ferește, probabil și ei îi este dificil să înțeleagă când cineva vorbește cu alt accent. Sunt convinsă că amândoi au emoții și dau tot ce-i mai bun din ei dar nu pot să nu mă las afectată de asta, căci înseamnă să muncesc dublu acasă.

Și, bineînțeles, mai sunt momentele când se întrerupe curentul în mijlocul cursului și nu mai pot fi folosite microfoanele, ventilatoarele și aparatele de aer condiționat. Sau când ești acasă, cu ochii-n laptop și ești concentrat să formulezi o idee genială și exact când începi să tastezi, pică lumina! Continui să tastezi, bineînțeles, căci laptopul are bateria cât de cât încărcată, dar te chiorăști cu lanterna de la telefon pe caiet, să îți descifrezi scrisul, răsfoiești cărțile și cauți pasajul ăla care ești convins că s-ar potrivi la fix în notițele personale.

Iar în momente din astea te bufnește râsul! Căci știi că varianta cu enervatul și plânsul nu te-ar ajuta cu nimic. Cel mai probabil ți-ar cauza o durere de cap. Aștepți să treacă pana de curent și să poți să-ți continui activitatea. Și-ți aduci aminte de povestea ”God with No Hands” de la curs și de întunericul cel mai întunecat de care vorbea Greg și te bufnește râsul din nou!

Și da, sunt clipe când te uiți în oglindă și te întrebi ”De ce fac asta?” și atunci îți amintești pasaje din curs care ți-au făcut ochii să-ți iasă din orbite de uimire, de vorbe care ți-au trimis fiori prin tot corpul și nu în ultimul rând, de motivul principal: să-i ajuți pe micuți să-și atingă potențialul!

Îți aduci aminte de felul în care ai fost educat tu în școală, de clipele de teamă, de învățatul cu forța, de memoratul ca papagalul și de clipele de confuzie și realizezi că niciun copil din lume nu trebuie să mai treacă prin așa ceva vreodată. Și asta pentru că există metode mult mai eficiente pentru dezvoltarea naturală și normală a unui copil; a oricărui copil!

pink-floyd-the-wall-teacher-thewall-161pyxurz

Și vreau să închei cu o idee care m-a marcat săptămâna aceasta pentru că mi-am dat seama cât de cârcotași suntem noi adulții cu cei mici.

Un copil vine la tine cu o compunere la care s-a chinuit ore întregi. A desenat un soare verde în colțul din dreapta al paginii și în stânga a scris ”dorin”. Vine spre tine cu entuziasm în ochi și spune ”Doamna, îți place povestea mea?”.

Și tu, ca ”Doamnă” care ai trecut prin viață, ai terminat o școală generală, un liceu, o facultate, poate ai făcut și master și încă vreo țânșpe cursuri de perfecționare pe lângă, iei foaia și începi:

”Vai, da ce urât ai scris! Și cu soarele ăsta verde aici ce este? Unde ai mai pomenit tu soare verde? Ce culoare are soarele, copii? Și numele, ți l-ai scris cu literă mică! Vai, du-te și refă-o! Nici nu vreau să mă mai uit la ea. O-ri-bil!”

Și asta facem toți (bine, poate nu chiar așa, dar am dramatizat de dragul artei)!

Criticăm și încercăm să reparăm tot ce fac copiii, pentru că din punctul nostru de vedere nu este ”perfect” și TREBUIE să fie perfect ACUM, dacă nu IERI!

Și dacă stai să te gândești mai bine, copilul nu te-a întrebat ”Doamna, am scris/colorat corect?”. Te-a întrebat, de fapt, ce părere ai despre creația sa. Pentru că în orele acelea în care a stat cu pixu-n mână deasupra foii, mintea lui a lucrat și împreună cu imaginația au dat naștere acelui text.

0fd265b516408d9fdc3422337a3c5eb0

Și nu dați ochii peste cap, citind asta, rogu-vă!

Nu zice nimeni să nu îl corectezi și să-l lași să scrie aiurea toată viața. Dar nu trebuie să-i tai aripile în secunda aia și să vezi doar ce nu a făcut corect. Da, poți să notezi apoi în agenda ta personală că Dorin a greșit aia, aia și aia și să te gândești ce poți să faci TU ca să-l ajuți să se corecteze, fără să-l pui la zid. Ce materiale poți să îi prezinți, ce alt mod mai poți aborda, ce activități poți să-i sugerezi etc.

Dar e mai „la îndemână” să-i spui atunci și să scapi de-o grijă, nu? Doar el e mic și tu ești mare! El nu știe nimic, iar tu ai trei facultăți și e de datoria ta să-l înveți cum e bine!

Și mai e ceva… dacă ție ți-ar reproșa șeful tău în continuu că faci numai greșeli și te-ar pune să o iei de la capăt din nou și din nou și din nou, până când i se pare lui că e „perfect”, ți-ar mai face plăcere activitatea respectivă? Sau ți-ar provoca un soi de repulsie?

Ei cam așa e și cu micuții atunci când îi forțăm să refacă ceva, atunci, pe loc, doar pentru că nu ne convine nouă gradul de perfecțiune al activității realizate!

Astfel de povești și de idei care apar de-a lungul orelor de curs mă fac să vreau să merg mai departe, în ciuda problemelor care se ivesc zilnic aici! Căci nu, nu e totul minunat așa cum pare din pozele pe care le pun pe Facebook. Dar e mai bine să privesc doar partea plină a paharului, decât să mă afund în tot ceea ce nu e în regulă.

Astfel de idei îmi deschid ochii și mă fac să vreau să schimb ceva la mine, ca să pot apoi să-i ajut pe micuți și să nu fiu un obstacol, să nu fiu doar un alt adult care critică tot ce prinde și vrea să-i îndese în minte copilului cât mai multe informații!

P.S: nici noi adulții nu avem cum să le știm pe toate! De când sunt aici am aflat atât de multe informații noi încât de multe ori m-am întrebat ”Băi, da’ cât de băbăloaică și săracă în cunoștințe am putut fi? Ce naiba am făcut cu timpul meu până acum de nu știam toate detaliile acestea?”.

sursa foto: pinterest.com

O învățătoare blondă în India – #BecomingMontessori

După cum am mai spus, nu am voie să public pe blog conținutul cursului, dar am voie să-mi exprim propriile păreri și gânduri, referitoare la vorbele Mariei Montessori și a minunatei sale metode. De aceea, voi face un rezumat cu o parte din ideile pe care mi le-am notat pe margine, în caiet – special pentru a scrie despre ele aici.

„First you have to BE, then you have to DO!”

(Am încercat să subliniez asta deja într-un text anterior.)

Quote-Follow-the-child

Ideea de bază este că fiecare dintre noi a luat ființă cu un motiv anume. Niciunul dintre noi nu a ajuns accidental aici. Fiecare dintre noi are măcar o calitate care-l deosebește de ceilalți și toți avem un rol pe acest pământ. Numai că trebuie să fim dispuși să ne punem întrebarea „Care este rolul meu în acest Univers? Cum pot ajuta eu lumea să evolueze?” și, mai ales, trebuie să fim dispuși să acceptăm un răspuns și să acționăm în consecință.

Iar pentru cei care se hotărăsc să devină învățători, educatori, profesori – într-un cuvânt ghizi pentru micuții oameni – cred că cea mai potrivită întrebare este „Cum pot eu să-l ajut pe copil să-și descopere și dezvolte potențialul și menirea sa pe acest pământ?”.

Trebuie să-l pregătim pe copil pentru viitor dar nu trebuie să uităm că el trăiește acum, în prezent și că de multe ori acțiunile și vorbele noastre se pot transforma în obstacole pentru dezvoltarea lor naturală.

Și Uma (Foundation Course) și Greg (Elementary Course) ne-au pus la dispoziție câteva întrebări la care să ne răspundem atunci când luăm hotărârea să devenim ghizi Montessori și pe parcursul lucrului cu copiii:

  1. De ce vrem să schimbăm sistemul tradițional de învățământ?
  2. Ce putem să încercăm să schimbăm în noi pentru a putea deveni cei mai buni ghizi ai copiilor?
  3. Dacă în loc de un copil ar fi fost un adult, ai reacționa la fel?
  4. Poate copilul să facă acțiunea aceasta singur?
  5. Poate copilul să descopere lucrul acesta singur?
  6. Este gravă acțiunea copilului? Se poate întâmpla ceva grav dacă nu intervii?
  7. Ce am învățat eu astăzi de la copii?

Quotes-Teach

„Montessori is not all about the materials!”

Materialele Montessori sunt a naibii de scumpe, cred că știm cu toții asta! Dar, din păcate (sau din fericire), nu este suficient să investești niște bani într-o căruță de materiale, dacă nu știi cum și când să le folosești.

Mai mult decât atât, degeaba știi să le folosești, dacă nu știi cum să urmărești copilul, să-i înțelegi și accepți nevoile și să îi prezinți materialul potrivit la timpul potrivit. Poți să știi tu toate prezentările ca pe „Tatăl nostru”, dar dacă tot ce contează pentru tine este să urmărești o planificare și să fii la zi cu un anumit program stabilit de tine, în funcție de nevoile TALE, e cam egal cu zero.

Cred că aspectul acesta m-a impresionat cel mai mult. Nu mi se pare tocmai ușor să fii capabil să observi fiecare copil din clasă și să iei decizia potrivită de fiecare dată. Este o responsabilitate imensă pe umerii adultului și dacă nu ți-o asumi și tratezi totul cu superficialitate, în loc să fii un ajutor pentru copil, devii un obstacol.

Îmi amintesc că după lecția în care ni s-a menționat aspectul acesta, am ajuns la cazare, m-am întins în pat și m-am întrebat: „Oare eu sunt în stare să fac asta? Sunt capabilă să pun nevoile copilului pe primul loc și să las la o parte prejudecățile societății în care trăim?”. Nu am fost nicio secundă învățătoare în sistemul tradițional. Poate că din punctul acesta de vedere sunt norocoasă! Căci nu îmi fac atât de multe griji referitoare la curriculum, examene și concursuri școlare. Dar mai am de lucrat la propria-mi persoană ca să pot fi capabilă să observ, să analizez și să ofer ajutor fiecărui copil în parte, în funcție de propriile sale necesități.

27264eaf4c7fb75260eb66cd8f1341ca

„You have to bring Montessori to other people!”

Spre surprinderea mea, multe lucruri despre care eu credeam că se întâmplă doar în România, apar la fel de bine și pe alte continente. De exemplu, și în India și în Tunisia, Vietnam și Filipine, există părinți care-și înscriu copilul la o școală/grădiniță Montessori, fără să aibă habar cu ce se mănâncă așa ceva.

Înainte de orice, înainte să începi activitatea propriu-zisă cu copilul, trebuie să faci tot posibilul să construiești o relație fructuoasă cu părinții lui. Și pentru că nu toți suntem concepuți la fel și nu avem toți aceeași mentalitate, este de datoria noastră, a ghizilor să ne adaptăm la cerințele și gândirea fiecărui părinte în parte. La urma urmei, ei își pun toată încrederea în noi și ne dau în grijă puiul lor de om.

Iar dacă omul nu știe ce înseamnă „Montessori” dar vrea cu tot dinadinsul să-și înscrie copilul la o școală Montessori, este de datoria noastră să ne asigurăm că părintele înțelege metoda, că e dispus să aibă răbdare pentru a vedea rezultatele și că nu o să vină la finalul fiecărui an să întrebe dacă copilul lui e „bun la matematică sau la română sau la chineză?”. Căci răspunsul va fi „copilul dumneavoastră este bun! El se dezvoltă în ritmul său propriu, în funcție de nevoile și interesele lui și bineînțeles, cu ajutorul și îndrumarea noastră!”

Dar ceea ce a subliniat Uma și văd că și Greg pune accent pe asta: relația părinte-copil-învățător este esențială în dezvoltarea naturală a copilului. Trebuie să existe comunicare și înțelegere, pentru a oferi copilului echilibru și a nu-i crea confuzii între ceea ce se întâmplă acasă și ceea ce se întâmplă la școală.

Bineînțeles că există situații și situații. Bineînțeles că totul în acest curs pornește de la premisa că lucrurile se vor desfășura normal. Sigur vor fi și alt soi de situații. Important este să le gestionăm cu diplomație, cu înțelegere și respect, căci nu există probleme fără soluții. Sau, cel puțin, așa vreau eu să cred!

marias-explosion1

„There are NO Montessori children!”

Și când a spus asta s-a referit la ideea că nu există doar anumiți copii care pot urma această metodă de învățământ. Și asta pentru că este un sistem care urmărește îndeaproape dezvoltarea naturală a copilului. Iar dacă îi construiești copilului mediul potrivit, dacă îi observi comportamentul și ești dispus să înlături obstacolele care pot apărea pe parcurs în acest mediu; dacă ești dispus să accepți că până și propriul tău comportament poate deveni un astfel de obstacol și că în acest caz va trebui să schimbi câte ceva și la propria ta persoană, atunci nu va exista copil care să nu se încadreze în mediul pe care îl oferi tu.

Nu suntem roboți, nu trebuie să învățăm toți în același ritm și aceleași lucruri. Se vorbește mult în acest curs despre planurile de dezvoltare dar se subliniază de fiecare dată că nimic nu e universal valabil. Da, primul plan de dezvoltare e între 0 și 6 ani – în general! Dar un copil poate trece în al doilea plan de dezvoltare la 5, 7, sau 8 ani. Nimic nu e bătut în cuie!

Dacă n-a învățat copilul să adune 2+2 până la 7 ani asta nu înseamnă că e înapoiat și trebuie arătat cu degetul.

Chiar astăzi, Greg ne-a spus ceva legat de acest aspect: „Dacă un copil nu înțelege ce i-ai prezentat, ai tendința să-l judeci, să-l critici, să-l pui la colț, gândindu-te că tu ai avut cea mai bună explicație din lume, iar el nu a fost în stare să înțeleagă ceva atât de banal. De fapt, problema nu e la el. Problema e la tine! Tu trebuie să pricepi că metoda pe care ai folosit-o cu succes la un copil, poate la fel de bine să nu funcționeze deloc la următorul copil. Iar pentru asta trebuie TU să te gândești la un alt fel de a explica/prezenta/demonstra!”.

Și pentru asta ne-a dat un exemplu cu o fetiță care nu înțelegea deloc o prezentare la matematică. Drept pentru care, i-a promis fetiței că se va gândi tot restul zilei la o altă metodă de a-i explica cum se folosește materialul respectiv și că se vor întâlni la masa de prezentări a doua zi dimineață. Omul a luat materialul acasă și a stat, l-a studiat și l-a învârtit pe toate părțile până a găsit altă metodă de a i-l prezenta micuței. Iar a doua zi când s-a întâlnit cu ea, entuziasmat că găsise soluția, ce credeți că i-a spus fetița?

– Greg, m-am prins cum funcționează materialul. Uite, știu să lucrez cu el! Hai să vezi!

Credeți că el s-a supărat că a pierdut timpul cu o seară înainte sau s-a bucurat că fetița descoperise singură metoda?

Eu, una, tind să cred că totul pleacă de la noi, de la adulți. Iar eu voi face tot posibilul să privesc partea plină a paharului și să nu pun răul în față. Chiar dacă toată lumea spune că „da, astea-s situații ideale și că nu funcționează totul chiar așa în învățământ” eu sunt dispusă să ÎNCERC și VREAU să REUȘESC. Vreau să pun în aplicare metoda aceasta, oricât de „ideală” ar părea. Și nu o să renunț la primul impas!

O învățătoare blondă în India – Aventuri pe motocicletă

Stau în fund pe podea, rezemată de perete și plâng. Da, plâng dar și râd în același timp! Mă uit în oglindă și nu mă recunosc: părul îmi este ciufulit, rimelul mi se scurge pe obraji și totuși fiori îmi trec prin tot corpul. Mă uit la picioare și văd cum praful s-a așezat ca la el acasă printre degete. Nu am mai fost așa murdară din copilărie, de când mă scăpa mama câte o săptămână la țară și când venea să mă ia acasă, nu mă mai recunoștea.

Nu-mi pot stăpâni glandele lacrimale și mă las în voia emoțiilor. Un val de teamă își face loc în stomacul meu și brusc, îmi simt genunchii cum încep să-mi tremure.

„Puteam să mor! Da, chiar puteam să mor! Existau șanse destul de mari să intrăm în camion! De fapt, exista posibilitatea să ne izbim de orice mașină a trecut pe lângă noi.”

b6d1974f3303503e0a832507d416e7de

În seara cu vizita la Summer Green Resort, am fost nevoiți să plecăm înapoi la cazare cu motocicletele. Băieții care lucrau acolo s-au oferit să ne ducă acasă, căci nu găsisem nici un Uber și afară se întunecase, iar din punctul lor de vedere era mai sigur să ne ducă ei pe motociclete decât să plecăm noi singuri, pe jos.

Drept urmare, ne-am cocoțat fiecare în spatele câte unui indian, ne-am spus o rugăciune scurtă în gând și am pornit la drum. Nu era ca și cum vreunul din noi putea să facă mofturi și să spună „băi, eu merg pe jos” sau „unde e casca? Nu mă urc dacă nu-mi dai cască!”. Așa-i când te afli într-o țară pe care nu o cunoști. Trebuie să-ți ajustezi așteptările și să începi să lași de la tine, dacă vrei să fii ajutat. Căci oamenii sunt buni și sufletiști, dornici să te ajute… numai că te ajută în felul lor!

Așa că m-am văzut și pe o motocicletă, ținându-mă strâns de umerii unui indian care se vedea că nu se simte deloc confortabil cu felul în care îl țin. Din punctul meu de vedere era o variantă mai bună decât să-l iau în brațe ca pe un stâlp. Aveam să observ apoi, făcând alte drumuri cu mașina, că ei merg foarte relaxați pe motociclete. Pasagerii din spate mai și dorm în același timp, nu se țin de nimeni și de nimic, își fac poze, își mănâncă micul dejun etc.

Numai că eu, în momentul acela, aflată pe o motocicletă cu un străin, fără cască și cu un morcov adânc înșurubat în posterior, mai aveam un pic și-mi înfigeam și unghiile în umerii lui, de teamă.

Inițial, am încercat să țin ochii închiși, dar concertul claxoanelor din jurul meu nu mă lăsa în pace. Nu puteam să rămân așa, în necunoștință de cauză. Dacă urma să se întâmple ceva, măcar voiam să fiu pe fază. Așa că am deschis ochii și când am văzut traiectoria șerpuită a șoferului, cred că o sinapsă de la mansardă a făcut scurtcircuit, pentru că am simțit un soi de lovitură imaginară în moalele capului.

Iar el accelera și se strecura printre mașini, printre oameni, printre tarabe. Nu știu dacă mergea pe contrasens sau nu, căci habar nu aveam care ar fi fost banda pe care trebuia să meargă. Și accelera și accelera și tot ce puteam gândi era „cât naiba mai poate să prindă amărâta asta de motocicletă?”. Dar omul voia să dea tot ce era mai bun din el sau poate că voia să scape mai repede de mine și de strânsoarea mâinilor mele mici și speriate.

Eram ca-n Fast and the Furious – Hindi, scared and dirty version.

Și ca să nu lipsească cireașa de pe tort, la finalul călătoriei, când ochii îmi erau mari și plini de speranța că voi ajunge vie și întreagă la cazare, a luat un dâmb de toată frumusețea, de m-am simțit pentru câteva secunde ca la rodeo. Bineînțeles că fundul meu a fost tare nefericit timp de câteva zile, dar măcar nu a fost „permanent damage.”

Însă aventura nu s-a încheiat așa, cu una, cu două. Când a oprit motocicleta în fața casei, m-a bufnit plânsul și nu mai reușeam să mă controlez, măcar pentru 2-3 secunde, ca să mă pot da jos. Mă țineam de spatele lui în continuare și plângeam cu sughițuri. Dar ce era culmea era că și râdeam în același timp.

Probabil colegii mei or fi zis că am luat-o razna definitiv, dar eu râdeam și lacrimile îmi curgeau în continuu pe obraji. Un amalgam de emoții îmi invadase corpul și nu mai reușeam să ies din starea aceea de transă.

La un moment dat l-am văzut pe indian că se uita în oglinda laterală la mine și râdea și el. Mi-am adunat cuvintele, i-am spus „I am so sorry. I just can’t stop!” și am încercat să cobor, fără să mă prăbușesc.

I-am mulțumit pentru călătoria încărcată de adrenalină și am urcat în cameră, jurându-mi că nu voi mai urca în veci pe o motocicletă condusă de un indian.

sursa foto: pinterest.com (Pentru că numai de poze nu-mi ardea în clipa aceea!)

 

O învățătoare blondă în India – Emoții din prima săptămână

Ajunsă la cazare, mă simțeam ca-n transă. Eram hipnotizată de tot ce se întâmpla în jurul meu și cred că nu mai simțeam nimic: nici foame, nici oboseală, nici dor. Eram amorțită și incapabilă să-mi controlez propriile mișcări. Eram pe pilot automat.

Am intrat în camera unde urma să locuiesc și când am văzut patul nu mi-a mai trebuit nimic. Mi-am lăsat valiza într-un colț, mi-am scos din ea doar pijamaua, prosopul și gelul de duș. Și după ce am curățat de pe mine cele multe ore de mers cu avionul și stat degeaba prin aeroport, m-am aruncat în pat și am adormit ca un prunc.

Când m-am trezit, un sentiment ciudat mi-a pătruns prin tot trupul: „Bun, și acum ce fac?”. Nu cunoșteam pe nimeni din casă, nu aveam nicio idee unde mă aflu cu exactitate și aveam nevoie de o mulțime de lucruri. Bani nu reușisem să scot de pe card, apă nu mai aveam, foame începuse să mi se facă și nici măcar un biscuite rătăcit nu mai aveam prin geantă.
20180303_182946Mi-am pus niște haine curate pe mine și am coborât la parterul casei, unde colegii mei deja făceau planuri de mers la cumpărături și aprovizionat casa cu ce-i mai lipsea, adică aproximativ tot. Am zâmbit și am făcut cunoștință cu ei: trei fete din Vietnam, foarte vesele, mici de statură și cu niște zâmbete până la urechi. Una din fete era venită cu familia ei, cu copilul de 1 an și câteva luni și cu părinții. Prima impresie a fost că sunt niște păpuși de porțelan. Atât de minunate mi s-au părut chipurile lor!

Mai aveam o colegă din Tunisia, care avea un accent incredibil în limba engleză. Când vorbea, îmi dădea o stare de relaxare completă. Puteam să stau ore întregi doar să o ascult cum vorbește, căci vocea ei îmi oferea pace și liniște. Era chiar uimitor! Nimeni, niciodată, nu-mi provocase un asemenea sentiment doar prin simplu-i glas.

Și printre atâtea fete și femei, era și un băiat care din prima secundă mi-a adus aminte de colegul meu de bancă din liceu.  Mereu vesel și pus pe glume, mereu dispus să ne ajute și să ne scoată din impas. Era o adevărată plăcere să fii în compania lui!

IMG_8797

La acest grup s-au alăturat mai târziu și alte două fete din România: Sandra, care a stat cu noi doar două săptămâni, căci a făcut doar cursul pentru 3-6 ani și Roxana, din București, cu care mă mai întâlnisem când am alergat după viză și cu care m-am înțeles foarte bine din primele clipe.

E ciudat cum oameni diferiți, veniți din lumi atât de diferite pot ajunge să formeze o mică familie, în așa puțin timp. Chiar dacă au trecut doar două săptămâni de când am ajuns aici, s-a format deja o relație frumoasă între noi și nu ne putem desprinde unii de alții. Peste tot mergem împreună, mâncăm împreună, ne plimbăm, facem teme și citim împreună. Am încercat chiar să ne uităm la un film indian împreună, dar pentru că eram toți prea obosiți, am adormit înainte să ajungem măcar la jumătatea filmului.

Se numește Bodyguard, e din 2011 și are efecte „speciale” atât de avansate încât toți râdeam cu lacrimi la fiecare scenă de bătaie. Și ca să vă spun și de ce am ales filmul acesta, una din melodiile de pe fundal se numește „Teri Meri” și are instrumentalul identic cu „La Betleem, colo-n jos”. Am descoperit-o când eram în drum spre centrul orașului, căci șoferul din Uber ne-a pus un playlist cu melodii din filme.

Pot să spun cu mâna pe inimă că în prima săptămână am fost în stare de șoc continuu. Stările prin care treceam erau contradictorii și deși făceam tot posibilul să privesc doar partea plină a paharului, din când în când mai întâlneam câte un obstacol care se ținea scai de mine și voia cu tot dinadinsul să mă descurajeze.

#Wait

keep-calm-and-wait-a-minute-9

Dacă plănuiești vreodată să mergi în India, pentru mai mult de o săptămână de vacanță, înarmează-te cu multă răbdare! O să ai nevoie, atunci când ți se promite ceva și vezi că trec 2,3 zile și tot nu ai primit ceea ce ai cerut.

Expresiile „No problem, madam!”, ”Yes, madam!” și „Tomorrow, madam!” sunt la ordinea zilei, numai că nu au nicio valoare! Ți le adresează cu zâmbetul pe buze, iar tu dacă ești mai slab de înger și naiv din fire, îi crezi pe cuvânt. Le zâmbești înapoi și te duci în camera ta, așteptând ziua de mâine, convins fiind că vei primi tot ceea ce ai cerut.

Și vine ziua cu pricina și toată lumea se face că plouă cu pinguini. E liniște și pace în jurul tău, nimeni nu mișcă nici un deget și tu deja începi să clocotești. Și nu e ca și cum le-ai cerut ceva ce nu este esențial în viața ta de zi cu zi.

Dar să vă povestesc exact cum au stat lucrurile.

Primele trei zile am stat într-un complex situat la 2-3 km de școala unde urma să se țină cursul. Acolo aveam frigider, aveam aragaz, aer condiționat, ventilatoare etc. Problema era că nu aveam nici un mijloc de transport până la școală și trebuia să chemăm câte o mașină, prin Uber, în fiecare dimineață. Și cu Uber-ul nu e atât de simplu precum pare! În zona aceea, rar găseai câte o mașină, dacă găseai exista șansa ca după 10 minute de așteptare să renunțe la comandă și să rămâi cu buza umflată și dacă totuși nu renunța la comandă, se oprea la poarta complexului (care era la mama naibii față de casa unde locuiam noi) și refuza să vină în fața casei. Trebuia să-l suni, să încerci să te înțelegi cu el în puțina engleză pe care o știa, să mai aștepți încă vreo 10-15 minute și abia apoi să pleci spre școală.

De aceea, atunci când Hellen ne-a sugerat un alt complex, la 10 minute de mers pe jos distanță față de Pebble Creek Life School, ne-am zis că ar fi o variantă mai bună. Măcar așa am fi știut că dacă plecăm la 8.30 de acasă, până la 9 sigur ajungem la școală. În partea cealaltă, nu aveai nicio garanție că vei ajunge la timp.

429601_pictures891446199498

Așa că am pornit, cu mic cu mare, înghesuiți în 2 mașini, să vedem complexul Summer Green. Când am ajuns la poartă, însă, a trebuit să ne dăm jos și să mai așteptăm vreo 20 de minute. Paznicul l-a sunat pe un coleg, care l-a sunat pe recepționist, care l-a sunat pe manager, care l-a sunat pe proprietar, care le-a transmis că încă nu a ajuns la birou și că mai durează puțin. Ne-am sprijinit de poartă și ne-am conformat situației.

Singura parte bună în toată așteptarea asta a fost că nu eram singură. Dacă aș fi trecut prin toate etapele astea fără colegii mei, cred că aș fi luat foc din primele secunde. Dar așa, ne-am unit energiile pozitive și timpul a trecut altfel.

După ce am așteptat 20 de minute să ne întâlnim cu proprietarul, am mai așteptat 20 de minute ca el să vorbească doar cu Hellen, în birou. Stăteam pe lângă ușă ca niște câini plouați și așteptam să ne bage și pe noi cineva în seamă. După ce am reușit să vorbim cu proprietarul, am pornit spre vila cu pricina. Dar ca să o vedem și pe dinăuntru, a trebuit să mai așteptăm încă 20 de minute lângă ușă, până a venit managerul cu cheia; timp în care țânțarii își făceau de cap în jurul nostru.

Într-un final am reușit să intrăm în casă dar nu am reușit să vedem toate camerele din prima, pentru că erau încuiate și a fost nevoie să mai așteptăm încă vreo 20 de minute să vină un alt soi de manager, mai mic, cu cheile și să ne deschidă camerele.

După ce am văzut și camerele și am luat decizia să ne mutăm cu cățel, cu purcel, acolo, ni s-a spus că nu se poate în seara asta, căci nu au timp să facă curățenie. Ne-am conformat din nou situației și am chemat un Uber. Să mai continui?

După 15 minute, șoferul bineînțeles că a renunțat la comandă. Și ce credeți? Nicio altă mașină nu era disponibilă. Așa că am mai stat așa în poziția musafirilor nepoftiți până când managerului i s-a făcut milă de noi și s-a gândit să ne ofere o soluție: să plecăm fiecare pe câte o motocicletă, cu membrii personalului.

Dar, cum ar spune Greg, trainerul nostru: asta este o poveste ce va fi spusă în altă zi!

#wait a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Deja începem să fim mai relaxați și să nu ne mai agităm ca niște doze de pepsi din prima. Cu răbdare, maică!

 

%d bloggers like this: