Category Archives: În grădina mea se cârcoteşte

Piei, negativule!

negativ

Nu știu alte nații cum sunt, dar românul este cel mai bun critic atunci când vine vorba de munca altuia. Îl vezi cum zâmbește viclean și îți analizează orice mișcare, așteptând cu sufletul la gură momentul când va avea ceva de comentat. Și când ajunge în punctul acela, are două variante: să vină să-ți spună în față ce consideră el că ai făcut greșit sau să iasă din încăpere și să te bârfească primului om care-i iese în cale.

Și nu am nimic împotrivă cu cel care vine la tine și vrea să-ți ofere un sfat, fără să te jignească, fără să te facă să te simți prost. Îl apreciez pe omul care observă greșeala și vrea să o corecteze, nu să o evidențieze în așa fel încât să te pună la pământ și să dea cu pietre în tine.

Dar pe cel care își face un scop în viață să-i judece pe alții doar așa, de dragul de a deschide gura, nu pot să-l sufăr. Și nici măcar nu-l înțeleg. Cam cât de plictisitoare trebuie să fie viața ta, ca să simți așa o satisfacție atunci când îl mănânci de posterior pe altul? „Ăla-i prost, ăla-i inapt, ăla-i disperat, ăla-i tâmpit!”

Dragul meu (sau draga mea), nu te gândești așa puțin că dacă toți din jurul tău îți par a fi nebuni există o (foarte mare) șansă ca tu să fii, de fapt , ăla/aia cu probleme și ei să fie perfect sănătoși? Dacă ți se pare că toată lumea face totul greșit și tu ești cel care le face perfect pe toate, chiar nu ți se aprinde un beculeț deasupra capului? Nu-ți pui niciodată întrebarea: „Măi, dar oare nu cumva gândesc eu greșit?” ?

Uneori am impresia că oamenii ăștia au un detector al defectelor. Căci aruncă o singură privire spre tine, îți află numele și, eventual, profesia și în secunda doi au deja un subiect de bârfă, pregătit special pentru clipa când ieși din încăpere.

„Uite-o și pe aia ce fel a venit îmbrăcată!”

„Uite-l și pe ăla ce fel vorbește!”

„Uite-o pe asta ce fel scrie!”

„Uite-l pe ăla ce fel merge!”

Băi, da numai lucrurile negative le vedeți? Voi, ăștia care citiți acum și vă simțiți cu musca pe căciulă, chiar nu aveți nimic bun de zis despre cineva? În cele 24 de ore ale zilei aveți vreun minut în care să gândiți despre un om sau o situație în mod pozitiv? Răsare soarele pe strada voastră vreodată sau locuiți în casa familiei Addams și aveți veșnic un nor negru deasupra acoperișului?

Îmi imaginez că e foarte plăcut să te uiți în oglindă și să ai impresia că tu ești perfect iar toată lumea din jurul tău e defectă. Dar ceva pe la mansardă sigur nu-ți funcționează cum trebuie!

negativ1

Propun un exercițiu: la sfârșitul zilei, ia o foaie și un pix și scrie ce ai văzut pozitiv la cei din jurul tău. La partener, la copil, la mamă, tată, coleg și șef. „Ce ai observat tu că a făcut bine, în ziua respectivă, Cutărescu?” Dă jos, pentru câteva minute, costumul de critic înnăscut și încearcă să-ți aduci aminte de părțile bune ale oamenilor. Cu siguranță nu vei reuși din prima seară să notezi câte un lucru pentru fiecare individ în parte. Poate vor trece săptămâni întregi până să-ți formezi reflexul de a vedea partea plină a paharului. Dar nu te lăsa! Poate mai ai o șansă de a ieși din sfera țațelor de la poartă, care mănâncă semințe și-i bârfesc pe cei care trec pe uliță.

Și dacă totuși te mănâncă limba și ai impresia că ești Dumnezeu pe pământ, atunci când vezi pe cineva că îndrăznește să facă o greșeală încearcă să procedezi altfel! Du-te la persoana respectivă și spune-i cum crezi tu că ar fi trebuit să facă. Dă-i un sfat! Cu siguranță te va aprecia de o sută de ori mai mult, decât dacă va afla că ai criticat-o pe la toate colțurile clădirii.

Dar fă-o din bunătatea inimii tale, nu pentru că vrei să-i demonstrezi tu că ești buricul pământului.

Și nu în ultimul rând, nu încerca să-ți impui autoritatea pe care nu o ai! Dacă nu ești tu ăla care-i dă bani la sfârșitul lunii pentru serviciile oferite nu ai absolut niciun drept să-i judeci munca sau abilitățile! În cel mai rău caz, poți să-i oferi acel sfat de care vorbeam mai sus.

Eu, una, am încercat în ultima perioadă să mă detașez de tot ce-i negativ. Sunt înconjurată la serviciu de atâta veselie din partea copiilor, de atâta bunătate inocentă, încât chiar îmi doresc să-mi îndrept toată atenția asupra lor. Iar atunci când voi vedea negativismul cum se apropie treptat de mine și vrea să îmi întunece și mie ziua, voi face pași în direcția opusă. 

negativ2

Da, am și eu momente când văd negru în fața ochilor și am impresia că nimic bun nu se mai poate întâmpla. Sunt om la urma urmei și nu robot, să-mi setez trăirile doar spre pozitiv. Dar nu vreau să-mi fac un stil de viață din a observa numai ce-i negativ pe pământul acesta. Sunt destui care fac asta deja…

sursa foto: pinterest.com

O educatoare în concediu

Oricât am adora și iubi copiii, există momente în viața fiecărei educatoare când simte nevoia de o evadare, în lumea adulților, în paradisul numit „concediu”. Se întâmplă ca acele momente să coincidă cu perioada vacanței dar de cele mai multe ori, ele apar cu vreo 2-3 săptămâni înainte. Așa, ca să-ți condimenteze viața…

Cum se manifestă ?

  • răbdarea e pe final și începi să vezi alb-negru, cu imaginea tremurată și plină de purici;
  • încep să ți se înfunde urechile atunci când auzi cuvântul „Doamnaaaaaa„;
  • în timp ce îi așezi bavețica unui copil, la masa de prânz, în mintea ta, de fapt, așezi prosopul pe nisip, la mare;
  • oricâte idei de activități interesante ai găsi pe internet, ți se pune un nod în gât când te gândești la foarfece, lipici, acuarele și sclipici;
  • începi să numeri zilele până la vacanță și în fiecare dimineață te încurajezi în oglindă: ”Hai, că mai ai puțin! Nu arunca, încă, alarma pe geam!”.

Nu, nu sunt cârcotașă.

Nu, nu sunt o viperă camuflată în iepuraș, care iubește copiii doar de față cu părinții lor, ca apoi să-i scuture și să-i terorizeze cu țipete.

Sunt un om ca oricare altul, care mai are nevoie și de o perioadă de reîncărcare a bateriilor, din când în când. Și așa a fost și înainte de concediul acesta, din vară. Îmi erau dragi în continuare micii piticoți și îi îmbrățișam și pupam dar, în același timp, abia așteptam să vină data de 12 august… vorba aia, să am timp să mi se facă dor de ei!

Concediu educatoare 1

Și cum număram eu acolo zilele și orele până la concediu, la finalul unei zile, aud vocea unui tătic, ce venise să-și ia băiețelul:

– Când luați vacanță?

Răspund entuziasmată (poate un pic prea entuziasmată pentru gustul omului) :

– Pe 12 august. Mai avem o săptămână și gataaaa!

– Aha… și când începeți?

Țin să precizez că, până în clipa aceea, eu trăiam cu impresia că am doar două săptămâni de concediu.

– Pe 5 septembrie.

– Aha… 5 septembrie… repetă omul după mine și-și mută privirea pe calendar, numărând cu totul alte zile față de ce numărasem eu înainte de sosirea lui.

– Da, vă așteptăm cu drag de pe 5 septembrie! zic eu, cu o fericire chiar naivă în privire și glas.

– Cum? Sunteți sigură că e 5 septembrie? îmi întrerupe el starea de extaz…

– Da… spun, aproape revoltată.

– Adică aveți 3 săptămâni?

Momentul acela a fost crucial pentru mine. Când am auzit cifra 3, mi-am întors, brusc, privirea, spre calendar, am numărat săptămânile și am exclamat mai ceva ca un copil:

– Vai, daaaa, 3 săptămâni!

– Cam mult! Chiar mult… mi-a tăiat el craca.

În clipa aia chiar n-am mai rezistat și am preluat eu fierăstrăul de tăiat crengi:

Nu, îmi pare rău, dar chiar nu e mult deloc! Avem nevoie cu toții de o vacanță, binemeritată aș putea zice!

Concediu educatoare 2

Probabil revolta din glasul meu i-a dat de înțeles că nu face bine dacă mai bagă o fisă, căci a zâmbit cu privirea în jos și a bătut în retragere.

Și ca să-mi duc ideea până la capăt, unii părinți au impresia că avem puteri supranaturale și ne încărcăm seara la priză. Dacă ar fi după ei, ar trebui să funcționeze grădinițele non-stop, de la 8 dimineața la 8 seara. Și nu-mi băgați replica aia cu „cariera, jobul e de-așa natură încât…”, căci vă bag și eu filmulețul ĂSTA:

De aceea, atunci când vine mult-așteptatul concediu, educatoarele întineresc, brusc, cu vreo 10 ani și se rătăcesc în lumea adulților. 

Concediu educatoare 3

Cum se manifestă ?

  • dorm măcar o oră, două în plus, față de programul normal (căci, oricât ai încerca, odată ce te-ai obișnuit să te trezești înaintea găinilor, nu prea ai șanse să dormi până-ți ajunge soarele deasupra casei.);
  • oricât de tentant ar fi, nu acordă importanță prea multă copiilor care mai răsar în peisajul lor (păi, dacă e vacanță, vacanță să fie!);
  • se fac că plouă atunci când apare vreo subtilitate la adresa meseriei lor (Zău că avem și alte interese și ne duce bila să abordăm și alte subiecte în afară de cântecele, jocuri și care-i cea mai bună metodă de a-i întări sistemul imunitar copilului!);
  • își fac o listă cu lucrurile pe care își doresc de mult timp să le facă și n-au avut timp (apucă doar să bifeze vreun sfert din ele, întrucât leneveala în pat e prea grozavă.);
  • bineînțeles că nu se pot abține și mai aruncă un ochi pe ce activități de început de an școlar ar putea face (dar își revin repede și-și sună prietenele pentru o intervenție cu limonadă rece și plimbări relaxante).

Eu mai am o săptămână în care să-mi dau reset la sistem și mă voi bucura de fiecare secundă rămasă de concediu, citind, scriind, urmărind filme și seriale, ieșind cu oamenii dragi și uitând total de data de 5 septembrie.

Voi cum vă petreceți vacanța? 😀

 

P.S: țin să evidențiez că e doar punctul meu de vedere! Poate alte educatoare gândesc diferit și abia așteaptă începutul noului an școlar! 😀

 

Dacă sunteți de acord cu ce am scris eu despre concediu, nu ezitați să dați un like, share, comment! Și chiar dacă nu sunteți de-acord, puteți să dați… așa, de-a dracului! 😀