Category Archives: Trandafirii din grădină

Dorințele se mai și îndeplinesc, dacă știi cum să-ți dorești!

Am încercat de multe ori să mă transform în omul care se uită dimineața în oglindă și se încurajează vorbind cu propria sa reflexie. N-a fost de mine! Am încercat și ideea de a-mi face o listă cu tot ce-mi propun să realizez în viitorul apropiat, am subliniat cuvinte cheie și am pus o droaie de semne de exclamare, în speranța că mă va impulsiona să iau atitudine. Nici asta n-a fost de mine!

Dar, cumva, la începutul verii, mi-am dat seama că nu trebuie să schimb nimic, de fapt, căci am propria modalitate de a trimite energie pozitivă înspre îndeplinirea propriilor mele dorințe. Este vorba de clipele când visez cu ochii deschiși.

destinationimagination

Nu mă refer la o idee născută din imaginație, care-mi pătrunde în minte și-mi creează pentru o secundă o imagine statică despre cum ar fi viața mea altfel. Nu! Mă refer la minute întregi în care mă pierd pe un alt tărâm, în care mintea-mi zburdă într-un viitor clădit exact așa cum îmi doresc eu, în timp ce trupul rămâne cuminte, pe loc. Mă refer la clipe întregi în care îmi văd dorințele îndeplinite și încerc să-mi dau seama cum m-aș simți în asemenea situații…

Să vă exemplific!

Pe plan sentimental, am intrat dornică în multe relații și am ieșit ciufulită și dezamăgită din tot atât de multe. Nu mă înțelegeți greșit, nu arunc vina în partea masculină. Mai mult de 70%, vina a fost întotdeauna a mea, deoarece imaginea pe care mi-o formasem eu în minte nu se pupa deloc cu realitatea. Și asta pentru că, în marea majoritate a timpului, mă găseam visând la un alt om, la o altă relație.

Cred că deja nu mai este un secret faptul că am tânjit la a mă împăca cu prima mea iubire, de la nici două luni după ce îi dădusem papucii. Ce papuci, că la cât de nebună eram în adolescență, au fost ditamai bocancii!  Tentativele de împăcare, însă, au fost eșuate de fiecare dată, căci el nu mai era la fel de dornic ca mine. Îi cam călcasem inima în picioare și meritam cu vârf și îndesat refuzul!

Dar asta nu m-a oprit din a visa. Nu cred că trecea săptămână să nu am o clipă de visare… un moment în care să-mi imaginez cum ar fi să ne împăcăm. Ce aș simți? Cum aș reacționa? Ce i-aș spune? De obicei, asta se întâmpla cel mai des când călătoream cu mașina. Priveam absentă pe geam, în timp ce mintea mea creea din ce în ce mai multe scenarii romantice cu final fericit.

Cred și nu prea în toată treaba cu universul, cu legea atracției universale, cu marele „Secret”… dar balanța ajunge uneori să se încline în direcția acestei teorii, cum că dacă îți dorești destul de mult un anumit lucru și te înconjori cu energie pozitivă, dorința-ți va fi la un moment dat îndeplinită.

IKD3YuYQ_400x400

Asta s-a întâmplat și-n cazul meu. După atâția ani de a-mi imagina cum ar fi, visul s-a transformat în realitate și am ajuns din nou în brațele celui la care tânjeam!

Iar dacă ar fi fost vorba doar de o întâmplare, de o singură dorință îndeplinită astfel, aș fi rămas sceptică…

Numai că, după cum spuneam și mai devreme, la începutul verii am avut o revelație. Mi-am dat seama că urma să mi se îndeplinească o altă dorință, un alt vis pe care îl derulasem în mintea mea de zeci de ori.

43965152869d2f950137d21834290b52--kids-canvas-canvas-wall-art

Clipa în care m-am angajat la Grădinița Piticot din Galați, a fost și cea în care am descoperit-o pe Maria Montessori și m-am îndrăgostit de metoda ei de a-i ghida pe cei mici spre educație. Am fost fascinată de tot ce înseamnă acest sistem și de ușurința prin care picii acumulează informații din mediul înconjurător, fără prea mult efort, dacă știi să le supraveghezi și îndrumi pașii. Încă de atunci mi-am dorit să mă specializez în domeniu și am visat la clipa în care voi putea face și eu prezentări Montessori, contribuind la dezvoltarea armonioasă a micuților.

Pot spune, fără falsă modestie, că am muncit din greu să țin pasul în clasă, deoarece lipsa mea de experiență se simțea iar dorința mea de a face totul ca la carte se bătea cap în cap cu energia pe care o aveam disponibilă în fiecare zi. A trebuit să prind din zbor orice informație și să încerc să acumulez cât mai multă experiență într-un timp cât mai scurt, pentru a putea fi eficientă în activitățile zilnice. Am participat la seminariile susținute în incinta grădiniței, la cluburile părinților Montessori și am căscat de fiecare dată urechile pentru a nu rata niciun amănunt care mi-ar putea ușura munca. Și uneori, în timpul zilei, mai profitam de clipele când nu trăgea niciun micuț de fusta mea să-l ajut în vreo activitate, și priveam cum se fac prezentările materialelor Montessori. 

Iar pe la finele anului școlar, am aflat că două colege de-ale mele urmau să plece la București să facă un curs de asistent Montessori și o altă colegă, la Cluj, pentru un curs de educator Montessori pentru cei mai mici dintre piticoți, de 0-3 ani. M-am bucurat pentru ele dar în sufletul meu s-a instalat și un soi de invidie, pentru că știam cât de mult îmi doream să pot face și eu cursul. La un moment dat chiar devenisem paranoică, crezând că am făcut ceva greșit la clasă și că din cauza asta nu am fost și eu trimisă la acel curs.

Dar mi-am dat două palme imaginare și mi-am dat seama că nu rezolv nimic dacă sufăr în tăcere. De aceea mi-am manifestat și eu dorința de a mă înscrie la un curs Montessori, iar doamna director m-a asigurat că îmi va veni și mie rândul.

Să nu mai prelungesc povestea, zic!

Începutul verii mi-a adus o veste minunată! Nu știu cât a fost „de vină” faptul că am visat cu ochii deschiși la o astfel de posibilitate, dar cert este că am primit șansa de a avansa, de a pleca de la grădiniță la școală, la clasa Montessori și de a participa într-un viitor apropiat la un curs Montessori pentru învățători.

Și chiar dacă urmează o perioadă în care va trebui să o iau de la capăt, să pun burta pe carte și să acumulez cât mai multe informații, de data aceasta scopul final va fi cu mult mai înălțător; căci voi ajunge să fac ceea ce-mi doream, ceea ce am descoperit că pot face zilnic cu entuziasm și plăcere: să ajut micuții să crească frumos!

35f14da2ca3b74ba85fffe623374fe03--teacher-appreciation-week-teacher-gifts

Pe lângă aceste două mari exemple, mai pot adăuga și lansarea cărții, despre care am scris deja aici: „Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate”. Și ar mai fi multe alte evenimente din viața mea, mai puțin însemnate, dar pornite din același punct: o dorință maximă, manifestată zilnic prin visarea cu ochii deschiși. 

Nu vreau să vă conving să încercați „metoda”, nu am niciun interes să vă influențez în vreo direcție. Nu s-a coborât niciun Duh pe mine, să-mi promită bogății dacă reușesc să corup lumea…

Vreau doar să subliniez că e mai bine să rămâi pozitiv în gândire și să nu renunți la a-ți imagina cum va fi atunci când dorințele ți se vor îndeplini!

sursa foto: pinterest.com

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Din culisele #12hourswiththekids – Partea 1 – Plângerile

În ultimele două săptămâni am tot postat pe facebook imagini cu citate reprezentative educatoarelor, folosind hashtagul #12hourswiththekids. Am avut două motive pentru care am făcut asta: unul, pentru că era prima oară în viața mea când munceam 12 ore în compania micuților piticoți și doi, pentru că așa îmi place mie să fac haz de necaz.

18447342_10155327581918988_7760252615302500739_n

#12hourswiththekids a însemnat ca pe lângă programul meu normal, care se desfășoară de dimineață până la ora prânzului, să continui activitatea la grădiniță până la ora 17.30 și să fac și transportul copiilor, seara, ajungând acasă la maximum ora 19.00. Pentru că a mea colegă a fost plecată timp de două săptămâni la un curs la București, a trebuit să o înlocuiesc eu și să-i preiau atribuțiile.

Vreau să mă fac înțeleasă de la începutul acestui text, ca să nu apară discuții pe parcurs: am făcut asta cu drag, fără să mă simt obligată, presată, amenințată sau mai știu eu ce. Mi-am asumat răspunderea din ziua 1. 

c8773f4df12df87a40567e424e53b024

Și pentru că tot veni vorba de ziua 1, vă mărturisesc că aceea a fost cea mai dificilă zi de pe tot parcursul celor două săptămâni. Și da, mie mi se pare normal să fi fost așa! De ce? Pentru că nu știam cu ce se mânăncă programul de după-amiază. Nu aveam nicio idee despre rutina micuților, despre cum reacționează fiecare la somn, la trezit, la îmbrăcat și dezbrăcat, la mâncat gustarea și la lucrul cu materialele din altă clasă; căci da, clasa în care petrec timpul după-amiaza este diferită de cea în care lucrează dimineața.

Așa că în ziua aceea am ajuns terminată acasă, stoarsă de orice urmă de vlagă. Mergeam prin casă ca cetățeanul turmentat, încercând să nimeresc patul înainte să mă prăbușesc. Dar ajunsă în pat, am căscat ochii în tavan și am încercat să-mi construiesc o strategie proprie prin care să mă pot descurca cu ei în zilele următoare. Repet, o strategie PROPRIE! Atâta timp cât nu am avut un manual de instrucțiuni lângă mine, care să mă ghideze pas cu pas în realizarea programului de după-amiază, a trebuit să mă gândesc eu la o metodă prin care să mă organizez cu cei mici, în așa fel încât să îndeplinesc toate sarcinile și să nu plec de acolo cu părul creț.

18670984_10155359993598988_9028585765334739484_n

Drept urmare, am procedat cum am considerat eu că este mai bine, în așa fel încât să reușesc să îi adorm pe copii, să-i trezesc pe unii la timp pentru cursurile opționale, fără să le deranjez somnul celorlalți, să îi ajut cu îmbrăcarea pe cei care nu se descurcau dar să-i încurajez totodată să acționeze și singurei, să le ofer gustarea, apoi să îi îndrum spre materialele din clasă. În fiecare zi m-am asigurat că toți au mâncat la prânz, că toți au dormit, băut apă, mers la toaletă înainte de somn și după, că toți au luat gustarea și că toți au ajuns întregi acasă.

Da, s-a întâmplat ca un copil să nu doarmă aceste două săptămâni. A stat liniștit în pat dar nu a închis un ochi. Dar nici acasă acest copil nu doarme iar singura care a reușit să-l facă să doarmă a fost colega mea. Numai că nici cu ea nu a dormit din prima zi! A durat ceva până să se întâmple asta…

Da, s-a întâmplat să-l mut pe cel care stătea în pătuțul de lângă el, pentru că vorbeau în loc să doarmă și dacă ieșeam din clasă să mă duc la toaletă, țopăiau amândoi în pat, trezindu-i și pe ceilalți, care li se alăturau în „marea țopăială”.

Da, s-a întâmplat să își uite câte un copil vreo bluziță sau șapcă la grădiniță și să o recupereze a doua zi. S-a întâmplat să rămânem și cu hăinuțe ale căror aparținător nu a fost descoperit nici în ziua de azi.

Dar hai să fim serioși! Asta nu este din cauză că nu mi-am făcut eu treaba bine și că nu am acționat eu cum trebuia. Eu mi-am dat silința și am încercat să fac totul ca la carte, în așa fel încât să nu le stric rutina micuților doar pentru că a mea colegă nu era și eu îi țineam locul. Nu am putut să mă transform în ea, căci fiecare are personalitatea și metodele sale. Și, repet, nu e ca și cum aș fi avut vreun manual de instrucțiuni care să-mi indice reacțiile fiecărui copil la somn și cum trebuie procedat ca să nu existe probleme.

18670811_10155356162063988_6755544013769228298_n

Și la urma urmei, oricât m-am străduit eu, copiii tot au simțit o schimbare în rutina lor. Era alt om care îi însoțea la somn, la masă, la îmbrăcat și dezbrăcat. Era normal să se comporte diferit și să reacționeze diferit la mine, față de cum reacționau la colega mea. Mai ales în primele zile, când ei erau debusolați de schimbare și eu încercam să mă familiarizez cu noul program.

Probabil vă-ntrebați ce-mi veni cu acest text, mai ales când am spus că prefer să fac haz de necaz. Au început să apară plângeri printre părinți, plângeri pe care nu le-am auzit din gura lor. Nu au venit să-mi spună mie, personal, ce i-a deranjat, ce consideră ei că nu am făcut cum trebuie, ci pur și simplu au început să se plângă altor persoane.

Și pentru că nu sunt făcută din piatră, mă dor aceste reacții. Mă doare să văd că la cât am muncit în zilele acelea, aceste persoane nu vor să vadă decât ce nu a ieșit perfect. Nu vor să vadă decât că în prima zi au țopăit 5 copiii în pat, cât m-am dus eu la toaletă și o fetiță n-a avut părul prins în parc; fără să se gândească și la ultimele zile, când știam deja lângă cine trebuie să stau mai mult ca să adoarmă, pe cine să verific din 10 în 10 minute, ca să nu se trezească țipând și plângând de la coșmaruri, pe cine să verific să nu facă febră și tot așa…

Multe lucruri nu se văd, atunci când pretențiile încețoșează realitatea! Dar noi, educatorii, nu suntem roboți! Suntem oameni care poate mai omit anumite lucruri și poate avem și noi nevoie de o perioadă de acomodare cu anumite cereri-bonus. Atunci când ai deja o listă de sarcini de îndeplinit, cele care vin pe margine nu devin automat priorități.

Și urăsc din tot sufletul reacția superioară de tipul „cealaltă face mai bine”. Da, face mai bine pentru că asta face de ani de zile! Eu am 0 experiență singură la programul de după-amiază și nu am avut niciun instructaj la început!

Nici la programul de dimineață nu am fost pricepută din prima. Nu m-am născut învățată! Am prins din mers și a naibii să fiu dacă nu sunt mândră de asta!

Noroc de celelalte doamne din grădiniță care m-au mai ajutat atunci când au văzut că încep să clachez și mi-au oferit sprijin și sfaturi. Da, lor le mulțumesc pentru înțelegere și pentru umărul întins!

Dar celor care doar știu să critice de pe margine și să se plângă la niște lucruri chiar mărunte, din punctul meu de vedere, le recomand să se pună un pic în locul meu, să facă totul perfect și abia apoi să își dea cu părerea!

Eu chiar sunt mândră de mine că am reușit să fac asta, să am grijă de atâția copii, fără ca vreunul din ei să pățească cu adevărat ceva. Dar mi-aș dori din tot sufletul să aud reproșurile din gura celor care le simt și nu să le primesc ca pe niște cuțite în spate. Căci suntem oameni și orice problemă se poate rezolva discutând.

sursa foto: pinterest.com

Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate

Atunci când unul din visurile tale devine realitate, amalgamul de emoții care te învăluie este copleșitor!

DSC_0465

Totul a început de la o idee minunată, venită din partea fetelor cu care scriu la Belvarevistă online pentru femei perfect de imperfecte: cum ar fi să scriem o carte? Cum ar fi să ne mutăm ideile din online în offline? Gândul ne-a surâs tuturor și ne-am apucat de treabă. Ce-i drept, celelalte fete au fost mai harnice decât mine și au terminat de scris capitolele lor înainte ca mie să-mi vină măcar o idee despre ce aș putea concepe. Ca să fiu sinceră, am avut câteva clipe când chiar credeam că voi renunța la proiect, că mă voi retrage din Belva, pentru că inspirația mă abandonase de tot.

Dar tot ele, fără să știe, m-au impulsionat să-mi pun povestea pe hârtie. Am citit capitolele lor și mi-am zis: „Da, am trecut și eu prin momente de cumpănă, am avut și eu experiențe extraordinar de plăcute și incredibil de crunte, despre care aș putea scrie.” Și m-am apucat de scris!

DSC_0443

Capitolul meu din cartea ”Femei perfect de imperfecte” a fost scris într-o singură zi. M-am așezat la laptop și mi-am spus că nu mă ridic din fața lui până nu termin. Mi-am cules amintirile, mi-am deschis toate sertarele sufletului și am așternut în 26 de pagini tot ce am considerat că merită citit. Am scris despre viața sentimentală, despre cum mi-am găsit sufletul pereche din prima dar am făcut marea greșeală să-l dau la o parte, crezând că va răsări în viața mea cineva mai bun, care să-mi ofere mai multă fericire; am scris despre regăsirea noastră și cum am așteptat ani de zile pentru a-l avea din nou în brațele mele; am scris și despre moartea tatălui meu, care m-a distrus pe interior dar m-a și împins de la spate, spre un alt drum, spre o altă meserie, pe care am ajuns să o iubesc; și, nu în ultimul rând, am încercat să transmit ideea că orice rău duce la bine, că orice șut în fund e un pas înainte și că atunci când te simți ajuns la pământ, tot ce-ți rămâne de făcut e să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.

Câteva din cuvintele acestea am reușit să le rostesc și în discursul meu, ieri, la lansarea cărții. Nu știu cât de coerentă am fost, cât de tare mi-a tremurat vocea, dar știu că am simțit din partea tuturor celor prezenți acolo o energie extraordinară, o energie care m-a cuprins de la călcâie la ultimul fir de păr din creștetul capului. M-a ajutat să mă bâlbâi mai puțin și să prind curaj mai mult și vinul delicios de la Vinimondo. Înainte să urcăm pe „scenă”, ne-a fost oferit câte un pahar de vin de către Valentin Ceafalău, cel care a dat și startul la eveniment.

DSC_0450

Pășisem pe terasa localului Bistro Felix, din Iași, cu un singur gând: „Alexandra, trebuie să te ții pe picioare!”. Dar am văzut-o pe Andreea Ignat cum și-a deschis brațele cu lacrimi în ochi și am renunțat la orice scut, dând frâu liber emoțiilor. Mi-a părut bine să le revăd pe Belvele din gașca veche și să le cunosc pe minunatele Belve noi. Am avut un nod în gât și un ghem în stomac pe tot parcursul lansării, dar faptul că i-am avut alături de mine și pe mama mea și prietenul meu, m-a făcut să-mi țin echilibrul și să fac față tuturor trăirilor.

Iar despre clipa când am dat autografe, ce pot să spun? Nu credeam că mai există sentiment pe care să nu-l fi întâlnit. Bănuiam că e grozav să scrii dedicații oamenilor care sunt interesați de creațiile tale, dar nu îmi imaginam că este atât de înălțător, de încurajant, de inspirant! Mi-aș fi dorit să pot concepe pentru fiecare om care mi-a cerut autograful, un alt text, care să se muleze pe propria sa personalitate. Dar pentru că nu-i cunoșteam și pentru că am avut momente când mintea mi s-a blocat de la atâtea emoții, nu am reușit să fac asta. M-am uitat în ochii lor și am încercat să nu scriu bălării. Sper că am și reușit!

DSC_0513

Vreau să le mulțumesc celor care și-au făcut timp și au venit acolo, celor care ne-au susținut de pe margine, celor care m-au sunat să mă felicite și mi-au trimis mesaje pozitive dar și celor care nu au crezut în acest proiect, care l-au privit ca pe ceva irealizabil sau ca pe ceva trecător! Pentru că în viață nu ești înconjurat doar de susținători, trebuie să le mulțumești și criticilor; căci fără ei, n-ar mai fi haios.

DSC_0046 DSC_0056

sursa foto: Carmen Păun, una din minunatele belve

Gânduri la început de nou an școlar

Știi că un nou an școlar a început, atunci când ieși pe stradă și vezi o mulțime de oameni cu buchete de flori la purtător, o grămadă de copii îmbrăcați în uniforme impecabile și o droaie de mașini blocate în trafic. Dacă vezi cămăși apretate și călcate pe copii și auzi concerte de claxon, e clar că e agitația din prima zi de școală.

Așa a fost și luni, 12 septembrie 2016. Cu mic cu mare, toți am părăsit casele și ne-am îndreptat către o unitate de învățământ, fie în calitate de elev sau profesor, fie ca părinte învoit o oră, două de la propriul serviciu.

Deși noi începusem deja activitatea la grădiniță, de o săptămână, nu pot să zic că am simțit că a început cu adevărat un nou an școlar până nu a venit această oficială zi de luni. Mi-am revăzut piticoții din anii anteriori, ne-am îmbrățișat și ne-am povestit aventuri din vacanță; am făcut cunoștință și cu noii piticoți și am ajuns acasă stoarsă de energie dar, în același timp, cu o poftă grozavă de viață.

Căci, hai să recunoaștem, primele săptămâni de activitate la grădiniță sunt destinate acomodării și sunt cele mai dificile! Copiii trebuie să se obișnuiască cu noul mediu, cu educatoarele, cu colegii, cu programul și, în principal, cu ideea că o bună perioadă din zi trebuie să stea despărțiți de părinți. Dar și educatoarele trebuie să se acomodeze cu noile ființe în miniatură, cu personalitatea fiecăreia, făcând tot posibilul să se muleze pe caracterele lor și să le ofere tuturor siguranța de care au nevoie.

Nou an școlar 1

Primele săptămâni din noul an școlar sunt săptămânile în care simți că ai avea nevoie și tu de o baterie externă, de la care să te mai încarci din când în când. Sunt săptămânile în care vezica ta urinară își reintră în rolul de erou al organelor interne și nu te deranjează din activitate decât după 5-6 ore, când îți bate în țeavă și ți-ar bate și obrazul. E vorba de perioada în care ochii ți se transformă în radar, încercând să surprindă acțiunile fiecărui micuț din încăpere, iar pe undeva printre coaste îți mai răsar două mâini bonus, cu care izbutești să-i ajuți pe toți copiii care strigă „doamnaaaa” în același timp.

Începutul unui nou an școlar este perioada în care educatoarele sunt confuze când vine vorba de garderobă. S-ar îmbrăca frumos, elegant, să dea bine la prima impresie în fața părinților dar în adâncul (străfundului) sufletului lor mustește dorința de a-și pune o pereche de pantaloni confortabili, un tricou larg și adidași în picioare. Pentru că dimineața pleacă de-acasă ca scoase din țiplă și ajung după program înapoi ca scoase din mașina de spălat: boțite pe alocuri, cu părul ciufulit și buzunarele pe dinafară.

Dar această perioadă de început are și părțile ei emoționante. De ce să fiu doar cârcotașă?

Nou an școlar 2

Nu știu alte educatoare cum sunt, dar eu, când îmbrățișez un copil care plânge de dorul părinților, mă emoționez iar glandele mele lacrimale devin un pic prea empatice cu situația. Nu e valabil și pentru micuții care se transformă în mici Kung Fu Panda la plecarea părinților și dau din mânuțe și piciorușe de nu știu din ce direcție să mă apropii. Pe aceia încerc să-i liniștesc, inițial, mai de la distanță. Apoi mă apropii încet…

Dar chiar și aceștia din urmă ajung în momentul în care încep să aibă încredere în tine și în zâmbetul tău. Și atunci își sprijină capul pe umărul tău și oftează a înțelegere și acceptare. Atunci știi că ești pe drumul cel bun și că micuțul se simte în siguranță lângă tine. Atunci știi că i-ai câștigat simpatia și încrederea și că nu va mai dura mult până va veni cu drag și entuziasm la grădiniță.

Sunt zile cu furnicături în tălpi și țiut în urechi dar și zile cu prietenii noi și îmbrățișări timide. Sunt zile cu bodogonit în barbă dar și cu cântece colorate ce răsună în toată grădinița. Sunt zile dificile dar care ajută la construirea unei relații minunate între adult și copil, între grădiniță și copil.

Vă doresc un nou an școlar minunat, plin de evenimente fructuoase și voie bună!

Să ne auzim cu gânduri frumoase la sfârșit de an școlar!

sursa foto: pinterest.com

Curs de prim ajutor – „În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”

O să încep cu o întrebare: de ce nu se organizează mai multe cursuri de prim ajutor? Pe bune, acum! Cine nu și-ar dori să știe cum să salveze un om, într-o situație critică? Chiar dacă nu ești un om renumit pentru bunătatea de care dai dovadă, măcar din vanitate și tot îți dorești la un moment dat să salvezi o viață și să devii erou, recompensat cu medalii și statuie în piața mare.

Lăsând gluma la o parte, însă, am participat săptămâna trecută la un curs de prim ajutor, organizat de MedLife, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi şi Serviciul de Asistenţă Medicală a Municipiului Galaţi, în cadrul proiectului „Copii sănătoși, părinți fericiți”. 

Curs de Prim ajutor - Med Life Galați

De când s-a întâmplat nenorocirea cu tinerii din Colectiv, m-am tot gândit la instruirea oamenilor pentru situații critice și am realizat că interesul pentru acest lucru este foarte scăzut. Pe principiul „n-o să mi se întâmple tocmai mie”, oamenii chiar se lasă purtați de „mâna destinului” și ajung, de cele mai multe ori, să o ia în marea freză!

Ei bine, eu nu sunt atât de optimistă încât să mă gândesc că nu mi se poate întâmpla ceva rău vreodată, așa că atunci când am primit propunerea de a participa la această instruire de prim ajutor, am spus „DA” ca la starea civilă: tare și răspicat!

Curs de Prim ajutor6Drept urmare, pe data de 21.07.2016, la ora 9.00 AM m-am așezat pe ultimul scaun din sala de curs improvizată a celor de la MedLife Galați, mi-am luat agenda albastră și pixul MedLife în brațe și am început să dau nerăbdătoare din piciorul drept. Când am văzut, însă, că trece sfertul academic și în sală nu mai pătrunde nimeni, m-am gândit că ori gălățenii sunt total nepăsători când vine vorba de educația sanitară, ori am înțeles eu greșit ora începerii cursului. Din fericire, varianta numărul doi a fost cea câștigătoare iar la ora 9.30 sala s-a umplut și s-a dat startul cursului de prim ajutor.

Scenariul a fost familiar de la bun început, termenii științifici fiind strecurați în explicații fără să ridice prea multe semne de întrebare deasupra capetelor noastre.

După introducerea minuțios realizată de doamna doctor Mihalache Dana, a intrat în sală un domn înalt, impunător, îmbrăcat în roșu iar toate perechile de ochi și ochelari din sală s-au mutat în direcția sa. Fiind voluntar la SMURD, a reușit să ne introducă foarte ușor într-un scenariu de situație critică, descriindu-ne cu exactitate toți pașii care trebuie urmați.

  • Cum să intervenim la o persoană aflată în SCR (Stop cardiorespirator)

1.Se evaluează și se asigură salvatorul și victima, în vederea descoperirii și eliminării sau minimalizării riscurilor. 

Mai pe scurt, dacă eu ca educatoare intru în sala de clasă și-l găsesc pe Ionică (asta ca să iau exemplul oferit la curs) întins pe jos, inconștient, înainte să sar pe el să îl salvez, trebuie să mă asigur că nu mi se va întâmpla ceva dacă mă apropii de el. Că dacă se înmulțesc victimele, rămânem fără salvatori!

2. Scuturați și întrebați: „Vă simțiți bine?”, „Mă auziți, deschideți ochii!”

Adică mă asigur că victima e victimă cu adevărat și nu doar s-a întins pe jos, cu scopul unui scurt nani după micul dejun. Ori îl scutur, cum sugerează ghidul, ori îi bat din palme la ureche și îl strig pe nume, urmărindu-i reacția sau lipsa ei.

3. Dacă victima nu reacționează, strigați după ajutor!

Chiar dacă eu am învățat acum care-s pașii pe care trebuie să-i fac în continuare, tot am nevoie de cineva care să sune la 112 și să cheme o ambulanță. De preferat, persoana în cauză trebuie să fie calmă și să nu bocească în telefon, în timp ce dă detalii despre starea lui Ionică: „Văleleleu, mă ia cu leșin! Copilu’ moare, săriți!”

4. Verificarea respirației

Până ajunge ambulanța la locul cu pricina, nu trebuie să stai rezemat de perete, uitându-te la copil și rugându-te la Alah, Buddha și alți Dumnezei să-l salveze. Îi verifici respirația, după ce i-ai eliberat căile aeriene (îl așezi cu fața în sus, te așezi în genunchi, lateral de el și cu o mână plasată pe frunte îi împingi capul pe spate, cât se poate de mult și-n același timp, cu două degete de la mâna cealaltă plasate sub bărbie, urmărești ridicarea acesteia.)  De ce e nevoie de asta? Ca să nu-și „înghită limba”!

Apoi, te uiți atent să nu existe în cavitatea bucală vreun obstacol (resturi alimentare, vomă, secreții, sânge – și pentru că vorbim de copii – orice obiect care n-are ce căuta acolo!) și dacă apare, îl înlături cu ajutorul degetelor. Îi întorci capul într-o parte și cu degetele arătător și mijlociu de la o mână, învelite într-o compresă, eventual, încerci să-i îndepărtezi obstacolul. Apoi îl readuci la poziția inițială și te asiguri că are căile aeriene eliberate.

Respirația se verifică timp de 10 secunde prin:

– privirea pieptului;

– ascultarea respirației;

– simțirea suflului pe obraz.

5. Dacă Ionică respiră normal după toate aceste manevre, îl poți așeza în poziția laterală de siguranță:

Curs de Prim ajutor - PLS

Dacă nu, se dă startul la RCP (resuscitare cardiopulmonară)

Inițial, 5 ventilații:

Apoi, dacă nu e nicio schimbare, 15 compresiuni toracice externe (la adult – 30) cu 2 respirații artificiale, de 5 ori consecutiv.

Se verifică respirația și, după caz, se reia RCP-ul până la sosirea ambulanței.

Multe lucruri au fost accentuate la acest curs de prim ajutor, pe care nu reușesc să le cuprind aici nici cu mama filmulețelor și explicațiilor; așa că vă recomand din tot sufletul să participați când veți avea ocazia, fie că e gratuit (cum am prins eu), fie că e cu cost. La urma urmei, viața unui om nu are preț!

Părerea mea e că orice persoană, indiferent de locul de muncă pe care-l are, indiferent dacă este părinte sau nu, ar trebui să participe la un astfel de curs și să dobândească aceste cunoștințe elementare.

Iar dacă vă temeți că mai rău îi veți face victimei, în loc să o salvați, Legea Bunului Samaritean vă protejează. Cum spunea și domnul de la curs:

„În cel mai rău caz, îi poți salva viața!”. 

13775609_863192600453536_8819495638075318221_n

sursa foto: arhivă personală + pinterest.com

 

Limba engleză – o altă pasiune de-a mea

Pe lângă activitatea mea de educatoare, în ultimii doi ani am dezvoltat un curs opțional de limba engleză pentru cei mici, bazat în mare parte pe ore practice.

Mai concret, copiii dau formă noțiunilor pe care le învață. De exemplu, dacă avem tema „Fruits”, copiii vor învăța denumirile fructelor în limba engleză, confecționându-le și lipindu-le, apoi, într-un coș (adevărat sau confecționat într-o altă oră, sub formă de lucrare colectivă).

În afară de noțiunile tematice din fiecare oră, copiii învață formulele de salut potrivite fiecărui moment al zilei, învață cum să se prezinte, cum să-și prezinte lucrările unui public, cum să spună care sunt obiectele preferate, ce-și doresc să devină când vor fi adulți etc.

De asemenea, fiecare lucrare concepută de ei, este analizată din toate punctele de vedere, la finalul orei iar copilul învață să poarte o conversație în limba engleză, răspunzând la diferite întrebări. („How many apples are on the worksheet?”, ”What color is the banana?”, ”How do you feel today?”, What shape is the door/window/table?”).

Ora de limba engleză – practică – se desfășoară astfel:

Pentru tema „Weather report”

This slideshow requires JavaScript.

Materiale folosite:

  • Worksheet = fișă de lucru;
  • Glue = lipici;
  • Cotton-wool = vată;
  • Glitter = sclipici / Pencils = creioane

Desfășurarea orei:

  • Greet your classmates (Copiii se salută între ei, folosind formulele de salut studiate și repetate la fiecare început de oră. Copiii aleg un salut verbal și un gest: Hello, Good afternoon, Hi – Shake hands, Wave, Hi5, Hug, Kiss on cheek);
  • Clap and say the days of the week (Repetăm zilele săptămânii în timp ce batem din palme.)
  • Weather report song (Ascultăm cântecul, apoi traducem cuvintele și-l mai ascultăm încă o dată, încercând să cântăm odată cu casetofonul.)
  • Realizarea fișei de lucru (Fișa de lucru o realizează exclusiv copiii. Doar în cazurile speciale, în care copilul cere ajutorul, profesorul va interveni. Profesorul oferă instrucțiunile în limba engleză iar copiii le aplică odată cu el, repetând în același timp cuvintele rostite de profesor. )
  • Prezentarea fișei de lucru („Hello, My name is… and this is my cloud. My favourite day of the week is…; My favourite kind of weather is…”)
  • Întrebări suplimentare adresate copiilor: How are you today?/How do you feel today?; Did you enjoy the class? Do you like your paper?
  • Say goodbye (Ne luăm rămas bun printr-una din formulele învățate: See you later, alligator! After a while crocodile! Give a hug, ladybug! Take care, polar bear! etc.)

Limba engleză - formule de salut

Țin să mai menționez că există situații când copiii se plictisesc de activitate și încep să se foiască, să vorbească despre altceva, să se gâdile între ei și se întâmplă să le pierd complet atenția. Ce e de făcut în astfel de situații? Un „brain break”; un joc scurt, o poezie cu mișcare sau un cântecel cu mișcare, care să le îndrepte din nou atenția asupra orei de  limba engleză.

Durata unui astfel de curs: 45 de minute

Numărul de copii dintr-o grupă: maxim 10; de preferat 8.

Dacă aveți sugestii, reclamații, întrebări, referitoare la cursul opțional de limba engleză, vă invit să lăsați un comentariu mai jos!

Mulțumesc!
O zi bună din grădina mea!

 

sursa foto: arhivă personală; pinterest.com

Veverița Sprint – episodul 256 – Evadarea

Veverița de care vreau să vă vorbesc astăzi este una foarte ambițioasă și este, de fapt, un veverițoi. Este o ființă mică, delicată, drăgălașă de-ți vine să o iei și să o pupi milimetru cu milimetru. După aspect pare a fi o veveriță siberiană, ce a poposit, din magazin, direct în parcul unde ne petrecem noi diminețile, cu piticii de la grădiniță.

Are o cușcă instalată foarte frumos în jurul unui copac și este foarte iubită de cei mici care, în fiecare zi, o salută și se bucură de giumbușlucurile pe care le face.

Ieri, însă, veverițoiul s-a gândit că nu-i fericit închis sub plasa respectivă și s-a decis să evadeze. Mai ceva ca-n Prison Break, chiar, căci nu ne-am putut da seama pe unde și cum a ieșit. Cert este că ne-am trezit cu veverița în mijlocul parcului, mișunând printre copii. 

„Doamna Alexandra, a scăpat veverița!”

„Doamna Alexandra, uite veverița! E afară!”

„Doamna Alexandra, veverița a plecat din cușcă!”

Se iscase așa o hărmălaie încât nu mai înțelegeam nimic. Copiii țipau la mine să vin să prind veverița; când mă îndreptam în direcția ei, copiii țopăiau în jurul meu și o speriau și săraca schimba traiectoria… era ca o scenă din filmele cu Benny Hill. 

M-am întors la un moment dat spre ei și le-am zis „dacă voi alergați spre ea, se sperie și fuge și nu mai reușesc să o prind. Dați-vă cu un pas în spate!”. Da bine! Cum vedeți voi purici dansând lambada, așa m-au ascultat și ei pe mine. Iar mai făceam doi pași, tiptil, spre veveriță, ei iar veneau și țopăiau în jurul meu țipând „veverița, veverița!” și nebuna iar o lua la sănătoasa, în direcția opusă. Mai lipsea să o zbughească printre ale mele picioare și deja puteam să candidez la postul de bufon al parcului.

Dar la un moment dat, aducându-mi aminte de emisiunile de pe Discovery Channel cu Steve Irwin, m-am lăsat în jos, pe vine și am analizat situația. Veverița s-a oprit și ea și se uita, aproape cu tupeu de cartier, în ochii mei. Mai lipsea să-mi spună „nu există loc suficient pentru amândoi în parcul ăsta!” și îmi dădea șah mat. Mi-am rezemat un genunchi în nisip (căci da, ajunsesem cu fugăreala în groapa cu nisip a copiilor) și am încercat o capturare în stil slow-motion. Eșuată, bineînțeles, întrucât veverița a făcut un triplu salt înapoi cu șurub și răsucire 360°, sub aplauzele copiilor și a fugit spre tobogane.

În mintea mea se ducea o luptă. Îngerașul de pe umărul drept îmi șoptea „las-o în libertate! Se va întoarce ea atunci când îi va fi foame. Nu o mai fugări și speria pe biata veveriță!”; dar drăcușorul de pe umărul stâng era un pic mai convingător, urlându-mi în timpan ca un comentator sportiv: „E abia minutul 2 și veverița conduce detașat cu 3-0. Blonda nu mai are nicio șansă de izbândă. A făcut-o de râs o veveriță, stimați telespectatori! Incredibil așa ceva!”.

Am alergat în ziua aia cât n-am alergat în ultimul an. Când eu ajungeam la tobogan, veverița era deja la trambulină. Când reușeam să ajung și eu la trambulină, veverița era sub leagăne.

La un moment dat, însă, am crezut că o pierdem definitiv, întrucât se îndreptase spre gard, care nu era tocmai construit pentru a preveni o evadare a veverițelor. Mai pe scurt, putea să iasă prin gardul acela și în două picioare, dând din coadă în ritm de hip-hop și arătându-ne degetul mijlociu. Dar n-a ieșit, ci s-a întors lângă cușca ei, moment în care zeii și astrele au ținut cu mine și am reușit să o prind.

Inițial, am prins-o bine. Adică nu reușea să mă muște sau să se zbată. Apoi, însă, copiii s-au prins că eu țin veverița în mână și m-au înconjurat. Atunci s-a terminat toată șmecheria. Veverița mi-a alunecat din mână și când am pus mâna pe ea a doua oară, a început să se zbată și să muște în toate direcțiile, capsându-mi ambele mâini în vreo 5 locuri.

De ce am stat să mă muște, vă întrebați?

Pentru că așteptam ca a mea colegă să deschidă ușa la cușcă, să o pot băga înapoi. Dar ei îi era frică de veveriță și îi tremurau mâinile, ceea ce făcea procesul deschiderii aproape imposibil. La primele 4 mușcături am rezistat, sperând și rugându-mă la toți sfinții din calendar, ca fata să reușească să dezlege sârma de la ușa cuștii mai repede. Dar sârma și emoțiile nu fac o combinație bună, iar mușcătura numărul 5 a fost atât de bine plasată, încât i-am dat drumul veveriței și mi-am băgat picioarele în ea de viață. 

Durerea încă nu o simțeam dar mâinile îmi erau pline de sânge. Țâșnea AB4 din mine ca la fântâna arteziană și eu nu reușeam să-l opresc cu șervețelele, așa că am fugit spre cabinetul medical. Pentru că nu puteam să lăsăm copiii singuri în parc și să mergem amândouă la cabinet, să mă dezinfecteze și panseze, colega mea a rămas în parc iar eu am făcut tot posibilul să nu mânjesc toate ușile, până reușeam să opresc sângerarea.

O să ziceți: da bine, mă, te plângi de parcă te-a mușcat un rechin care a mâncat ștevie în ultimii 5 ani și acum a dat de carne! Nu mă supăr, spuneți ce vreți! Vă doresc o singură mușcătură pe buricul degetului mare și vă veți convinge singurei de ce dinți șlefuiți au aceste mici ființe inocente.

Veverița Sprint

Deznodământul care este?

Eu n-am putut să dorm ca lumea azi-noapte, gândindu-mă la săraca veveriță care sigur a ajuns desertul unui câine vagabond, sau a fost făcută poster pe asfalt, de roțile unui bolid.

Iar mafioata de ea s-a întors aseară la ea în cușcă, bine merci, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ptiu, creatură perfidă!

P.S: Copiii au botezat-o „Veve”, eu m-am decis să-i spun „Sprint” de azi înainte. Voi ce nume i-ați da? 

 

sursa foto: arhiva personală

Gânduri la sfârșit de an școlar

Un alt an școlar s-a terminat și, deși sunt fericită că se apropie concediul (chiar dacă are pași de melc ardelean), mă încearcă și un soi de tristețe, pe alocuri. Și asta pentru că mi-au plecat din grupă, micii îngerași pe care i-am răsfățat timp de 3 ani, care au crescut sub ochii mei și s-au transformat în viitori școlari premianți.

12071333_10205291962523457_787635775_n

Da, chiar o să-mi fie dor de ei; de toți! Da, chiar și de cei mai energici, pe care îi fugăream prin clasă, ca să încerc să-i îndrum spre un material din dulap și, eventual, spre o masă sau un covoraș. O să-mi fie dor de micile lor năzbâtii și giumbușlucuri. O să-mi fie dor de chicotelile de pe hol, unde se strecurau din 5 în 5 minute, ca să-și verifice jucăriile de pe dulap; de veștile pe care ni le aduceau, zilnic, de acasă; de felul în care îi ocroteau pe cei nou-veniți și le prezentau materialele de pe rafturi, intrând în pielea educatoarei.

O să-mi fie dor să le fiu „mami 2”, să îi îmbrățișez, să le șterg lacrimile de pe obraz și să le readuc zâmbetul pe buze. O să-mi fie dor să mă înfrupt din energia lor și să le admir inocența.

La serbare chiar mi s-au umezit ochii, când i-am văzut cu robă și tocă și diplome în mână. Micii absolvenți erau atât de drăgălași încât glandele mele lacrimale au cedat nervos și au fabricat apă pentru șoricei.

Dar sunt conștientă că vor veni alte suflete în miniatură, pe care le voi îndrăgi la fel de mult și cărora le voi oferi îmbrățișări la fel de călduroase. Așa că nostalgia mi-o las undeva pe fundal, în acest sfârșit de an școlar și mă concentrez pe ceea ce va urma.

Pentru viitorul an școlar mi-am propus să fiu și mai răbdătoare; să nu mai intervin chiar în orice conflict minor și să-i las pe cei mici să-și rezolve divergențele, atâta timp cât nu se ajunge la violență (mai ales că sunt rare cazurile când apelează la ciupit, împins, lovit); să le ofer ajutorul atunci când chiar nu se descurcă la o anumită activitate și nu imediat cum mi se pare mie că au nevoie de ajutor; mai pe scurt, cum spunea o asistentă Montessori din Ohio: „să fiu un fel de plantă în sala de clasă!”. Să supraveghez, să îndrum, să ofer ajutor la cerere, dar să-i las pe ei să se desfășoare în mediul lor și să nu îmi mai bag coada de adult atotcunoscător în activitățile și dialogurile lor.

Și-n afară de asta, o să fac tot posibilul să dezvolt o relație mai apropiată cu părinții. 

În urma chestionarelor pe care le-am împărțit, pentru a primi un feedback referitor la cursul meu opțional de limba engleză, am descoperit că majoritatea părinților și-ar dori să participe la lecții deschise, alături de piticoții lor.

Anul acesta n-am organizat. În mare parte pentru că sunt o persoană emotivă și e posibil să-mi tremure genunchii, vocea și mâna pe mouse, în clipa în care voi avea atâția ochi de adulți pe mine. Cu cei mici mă simt în largul meu, de parcă aș fi și eu una de-a lor; dar când vine vorba să-mi prezint ora unui adult, parcă mi se pune un nod în gât.

Dar voi trece și peste asta și voi lua totul ca pe o nouă provocare pe care trebuie să o duc la bun sfârșit.

Și ca să-nchei într-un ton la fel de pozitiv, las  deoparte modestia  aici câteva dintre răspunsurile la chestionare, care m-au emoționat foarte tare și mi-au dat (deja) energia și ambiția, necesare pentru un viitor an școlar de succes:

  • Cum apreciați atitudinea profesorului față de copii?

„Apropierea față de copii s-a văzut în reacțiile pe care le au copiii vizavi de prof. Alexandra, dar și mai mult a contat faptul că fetița mea o vedea ca parte din familia ei.”

„Daria îmi spune că îi place de Alexandra. Se vede că are răbdare cu copiii și îi place să se joace cu ei, se coboară la nivelul lor și este inventivă în muncă. ”

„Din povestirile copilului. Dna Alexandra e f bună cu mine, îmi place dna. ”

„Este un om dedicat profesiei sale, iar lucrul acesta se vede în atitudinea copilului meu față de doamna Alex. ”

„Sorina o iubește pe domnișoara Alexandra. ”

„Mai dorea să meargă și azi la curs… Cu entuziasm vorbea acasă de felicitarea pentru mămici…Mereu întreabă când mai are cursul opțional de engleză.”

Sfârșit de an școlar - grupa inimioarelor

sursa foto: arhivă personală