Category Archives: Trandafirii din grădină

O învățătoare blondă în India – o zi de curs

Inițial, am crezut că o să am tot timpul din lume să scriu săptămânal pe blog. Dar, din păcate, pe măsură ce au trecut zilele și temele au devenit din ce în ce mai multe și mai complexe, am fost nevoită să îmi ignor “grădina” din nou!

Astăzi, însă, am o mică fereastră și vreau să vă ofer o mostră din experiența mea: cum se desfășoară o zi de curs în India.

20180306_083528

Dacă ești norocos și te trezești la 6, cum o fac eu în fiecare dimineață, mai prinzi un strop de răcoare la prima oră. Dacă, însă, pupilele refuză să ți se dezlipească înainte de ora 7, ai toate șansele să te trezești fierbând printre cearșafuri. De câteva săptămâni bune, la ora 8.00 deja sunt 35 de grade.

În casa unde sunt cazată eu, dimineața toată lumea se mișcă în toate direcțiile. E o mișcare browniană spre bucătărie, sufragerie, balcon, acoperiș și camere. Unu’ trage la imprimantă cursurile pe care Greg le-a trimis la 4 dimineața (!), altu’ pregătește mâncarea pentru prânz, unu face meditații pe acoperiș și ne încântă urechile cu mantrele sale, altul își mută domiciliul în zona comună pentru a-și bea cafeaua și mânca biscuiții. Și tot așa… când termină unu cu imprimanta, e rândul altuia. Iar la ora 8.15 când auzim claxonul, ne grăbim cu toții în aceeași direcție: spre „tuktuk„ a.k.a ricșa cu care ne ducem la școală în fiecare zi.

20180417_090616

Ne înghesuim cu toții în ricșă ca sardinele în conservă sau ca moșuleții-n autobuz și pornim. Uneori se întâmplă ca ricșa să nu dorească să pornească din prima și trebuie încurajată un pic din spate, cu o sfoară plasată corespunzător la mecanism.

Drumul spre școală este însuși o întreagă experiență. Dacă ești mai slab de înger, poți simți pe toată durata traseului cum nodul mic din gât se transformă într-unul marinăresc și-și aduce și ancora cu el. Claxoanele nu ne mai afectează de câteva săptămâni încoace, însă tot nu ne-am obișnuit cu mersul pe contrasens și traversarea unei intersecții fără să acorzi prioritate cui trebuie. De fapt, cred că nici nu există reguli de prioritate la ei… se bagă cine e mai rapid și mai fâșneț! Dacă șoferul vrea, îi anunță pe colegii de trafic că se va băga, scoțând o mână afară. Dacă nu, se vor prinde ei la un moment dat de intenția lui!

Ajunși la școală, plătim cursa și semnăm la intrarea-n curte, cum că suntem noi și că suntem prezenți în incintă. Ne îndreptăm spre sala de curs și deja începem să simțim puterea soarelui cum ne pătrunde prin piele și ne topește carnea. Iar dacă avem ghinionul să ajungem înainte să fie descuiată sala, tre’ să ne lipim de peretele holului în aer liber și să ne ferim cât putem de soare, până vine fata responsabilă cu cheile.

Când intrăm în clasă ne împrăștiem fiecare la locul său; căci, chiar dacă Greg a spus la început că ne vom roti locurile în sală în așa fel încât să apucăm toți să stăm și-n primele rânduri și mai în spate, regula s-a făcut uitată și acum fiecare știe cam care scaun e al său. Eu, din fericire, stau în față și pot vedea și auzi tot, chiar și când mai pică curentul. Sunt poziționată și sub un ventilator, ceea ce e minunat! Chiar și așa, însă, când mă ridic de pe scaun îmi simt pantalonii uzi, de zici că am făcut pe mine.

Cursurile se desfășoară cam așa: noi avem deja în față „lecția” pe care urmează să o susțină, căci o trimite cu o seară în urmă și discutăm pe baza ei, cu exemple concludente. Aceste exemple, plus alte răspunsuri la întrebări, plus gânduri de-ale noastre, fac parte din notițele personale pe care trebuie să le luăm la fiecare lecție și pe care trebuie să le adăugăm la album. Și pe lângă notițele personale, mai trebuie să facem și planuri de lecție pentru prezentările cele mai importante și câte un rezumat pentru fiecare lecție.

Iar dacă ești ca mine, îți mai faci și câte o poveste personalizată pentru prezentările mai pompoase care conțin o sumedenie de detalii (Istorie, Geografie, Biologie), pe care să o spui la examenele orale.

De multe ori, nu apucăm să terminăm tot ce ne-am propus în ziua respectivă și asta pentru că Greg este mult prea amabil și răspunde la toate întrebările. Iar unora le place la nebunie să-și audă vocea-n microfon! Unele întrebări sunt pertinente, nu zic nu, dar pe altele eu nici n-aș avea curaj să le rostesc. De exemplu, dacă tu ca individ nu prinzi o explicație, dar restul de 89 de oameni din clasă o înțeleg și ar putea să ți-o explice ei, crezi că e nevoie ca Greg să repete toată povestea special pentru tine? El, pentru că e mult prea înțelegător, mai explică o dată pentru persoana cu moț. Și uite așa se mai duc 10 minute. Și când trebuie să trecem la următorul subiect, se mai trezește câte unu că ia microfonul și spune cu voce tare ce a înțeles el, așteptând un soi de aprobare și aclamare din partea celorlalți.

E doar una din frustrările mele de aici. Pentru că totul ar putea merge mult mai repede și nu am mai fi nevoiți să amânăm anumite teme de pe o săptămâna pe alta, doar pentru că nu am reușit să trecem prin ele la timp. De exemplu, eu de fiecare dată când am avut vreo nelămurire, am așteptat sesiunea de practică și l-am abordat pe Greg în particular. Nu am ținut o întreagă clasă în stand-by în timpul cursului, doar pentru că vreau eu un răspuns în secunda aia.

31351320_10156359969518988_1161995007055527738_n

Revenind! Avem 3 cursuri pe zi, fiecare a câte o oră și jumătate și 2 ore de practică. Mai există posibilitatea să faci câte o scurtă sesiune de practică dimineața, dacă ajungi înainte de 9 și încă una după prânz, dacă mănânci repede. Eu, una, fac practică de la 8.30 la 9, de la 13.00 la 13.30 și de la 15.00 la 17.00. Și asta e cea mai faină parte a zilei pentru mine! Uneori, trebuie să prinzi viteză pe scări și să ajungi în clasă înainte ca materialul cu care dorești să exersezi să fie deja luat. Și atunci te bufnește râsul, pentru că realizezi că asta fac și copiii în clasă atunci când vor să lucreze cu același material.

A fost o întreagă nebunie când ne-a fost prezentată ”Împărțirea cu eprubete”. Erau doar 3 exemplare în toată școala și noi toți voiam să exersăm. Exact 3 paie la 90 de măgari! Noroc că a fost o mișcare politică în oraș ziua următoare și s-au închis drumurile, astfel încât 80% dintre colegii mei nu au putut ajunge la școală și s-a anulat cursul. Însă, cine a vrut și a avut posibilitatea de a ajunge a putut să facă practică toată ziua. A fost minunat atunci! Am reușit să pun mâna pe toate materialele prezentate.

20180427_152622

Iar după ce se termină sesiunea de practică, ne urcăm cu toții înapoi în ricșă și ne ducem acasă. Dar ajunși acasă nu stăm și ne relaxăm la un Cico și o comedie. Mâncăm rapid ceva, mai bem o gură de cafea, facem un duș și ne apucăm de teme. Căci în fiecare marți trebuie să predăm toate temele din săptămâna precedentă. Și vi le-am enumerat mai sus: pentru fiecare lecție – notițe personale, schemă pentru prezentări, rezumat pentru întreaga lecție. Iar dacă ai 10 lecții pe săptămână, scrii cam 60-70 de pagini.

Toate aceste activități sunt condimentate uneori cu lipsa curentului, cu mutatul dintr-o vilă în alta, pentru că se desfășoară o nuntă pe aleea ta și casa a fost rezervată pentru nuntași, cu stări de amețeală pentru că ești prea idiot uneori și te iei cu temele, uitând să mai bei apă etc.

Cineva mi-a spus înainte să plec că mă voi întoarce alt om și că va fi o experiență care mă va maturiza foarte mult. Tind să cred că a avut mare dreptate!

Fiecare lecție mă fascinează și mă bucur ca un copil de fiecare dată când descopăr câte ceva nou. Abia aștept să pun în aplicare tot ce învăț aici și sper din tot sufletul să am parte de sprijin în treaba asta. Și de fiecare dată când îl văd pe Greg cum prezintă câte un material, cu entuziasm, cu bucurie în ochi și cu un zâmbet larg pe buze, mă gândesc: ”dacă ditamai bărbatul poate să se comporte ca un copil în continuare și să își ofere tot sufletul și toată energia micuților, noi de ce n-am putea? De ce uităm să fim copii?”.

Însă, oricât de multe lucruri interesante aș învăța, tot e a naibii de greu să fii departe de casă, într-o lume total diferită de-a ta. Înveți să te obișnuiești și să te adaptezi la orice condiții, dar când vine seara și se face liniște, ți-ai dori o îmbrățișare din partea celor dragi!

IMG_20180326_220104_079

O învățătoare blondă în India – 5 săptămâni de curs Montessori

Nici nu știu cum au trecut 5 săptămâni de când am ajuns aici. În fiecare zi activitatea este atât de intensă încât nici nu îmi dau seama când vine miezul nopții și nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Iar, de cele mai multe ori, mă culc fără să fi terminat toate temele. Așa că mă trezesc a doua zi odată cu găinile și o iau de la capăt.

Din fericire, nu trebuie să predăm temele decât o dată pe săptămână. Partea mai urâțică este, însă, că dacă nu te apuci de teme în ziua în care ți-a fost prezentat cursul respectiv, se adună și se tot adună și când vine weekendul nu știi cum să faci să le termini mai repede, ca să poți să ieși și tu măcar la o plimbare în jurul curții.

Niciuna din prezentări nu a fost imposibilă până acum. Nu mi s-a părut nimic atât de dificil încât să zic că nu mă pot descurca, însă volumul de muncă e atât de mare încât uneori îți vine să o iei pe câmpie! Dacă nu ar fi atât de interesante informațiile prezentate și dacă Greg ar fi fost monoton și sobru, sunt convinsă că ceva s-ar fi stricat sus, la mansarda mea.

images

În fiecare zi, avem trei perioade de curs cu trainerul și o perioadă de practică în clasă. Așa că în fiecare zi trecem prin măcar trei ”lecții” pe care trebuie să le recitim, apoi, acasă și să le facem rezumat, plus o altă pagină cu notițe personale – ce ni s-a părut nouă interesant, ce putem adăuga etc. Iar pe lângă teorie, mai sunt și prezentările propriu-zise ale materialelor, pe care le exersăm în perioada de practică. Și lor trebuie să le facem, apoi, un soi de schiță cu pașii pe care îi urmăm.

Sunt zile când Greg pasează ștafeta celor doi asistenți ai lui: Eduardo (Spania) și Madhavi (India), care sunt ”trainers in training” – se pregătesc să îi ia pâinea de la gură – și atunci este și mai dificil, căci trebuie să le descifrezi engleza și să te prinzi când trebuie să iei notițe și când se citește, de fapt, din cursul pe care îl ai și tu în față. Cu Eduardo e mai simplu, căci vorbește mai rar și îi înțeleg accentul spaniol, dar când Madhavi trece la microfon, un soi de panică mă învăluie, căci știu că nu voi înțelege mare lucru. Nu o învinuiesc, Doamne ferește, probabil și ei îi este dificil să înțeleagă când cineva vorbește cu alt accent. Sunt convinsă că amândoi au emoții și dau tot ce-i mai bun din ei dar nu pot să nu mă las afectată de asta, căci înseamnă să muncesc dublu acasă.

Și, bineînțeles, mai sunt momentele când se întrerupe curentul în mijlocul cursului și nu mai pot fi folosite microfoanele, ventilatoarele și aparatele de aer condiționat. Sau când ești acasă, cu ochii-n laptop și ești concentrat să formulezi o idee genială și exact când începi să tastezi, pică lumina! Continui să tastezi, bineînțeles, căci laptopul are bateria cât de cât încărcată, dar te chiorăști cu lanterna de la telefon pe caiet, să îți descifrezi scrisul, răsfoiești cărțile și cauți pasajul ăla care ești convins că s-ar potrivi la fix în notițele personale.

Iar în momente din astea te bufnește râsul! Căci știi că varianta cu enervatul și plânsul nu te-ar ajuta cu nimic. Cel mai probabil ți-ar cauza o durere de cap. Aștepți să treacă pana de curent și să poți să-ți continui activitatea. Și-ți aduci aminte de povestea ”God with No Hands” de la curs și de întunericul cel mai întunecat de care vorbea Greg și te bufnește râsul din nou!

Și da, sunt clipe când te uiți în oglindă și te întrebi ”De ce fac asta?” și atunci îți amintești pasaje din curs care ți-au făcut ochii să-ți iasă din orbite de uimire, de vorbe care ți-au trimis fiori prin tot corpul și nu în ultimul rând, de motivul principal: să-i ajuți pe micuți să-și atingă potențialul!

Îți aduci aminte de felul în care ai fost educat tu în școală, de clipele de teamă, de învățatul cu forța, de memoratul ca papagalul și de clipele de confuzie și realizezi că niciun copil din lume nu trebuie să mai treacă prin așa ceva vreodată. Și asta pentru că există metode mult mai eficiente pentru dezvoltarea naturală și normală a unui copil; a oricărui copil!

pink-floyd-the-wall-teacher-thewall-161pyxurz

Și vreau să închei cu o idee care m-a marcat săptămâna aceasta pentru că mi-am dat seama cât de cârcotași suntem noi adulții cu cei mici.

Un copil vine la tine cu o compunere la care s-a chinuit ore întregi. A desenat un soare verde în colțul din dreapta al paginii și în stânga a scris ”dorin”. Vine spre tine cu entuziasm în ochi și spune ”Doamna, îți place povestea mea?”.

Și tu, ca ”Doamnă” care ai trecut prin viață, ai terminat o școală generală, un liceu, o facultate, poate ai făcut și master și încă vreo țânșpe cursuri de perfecționare pe lângă, iei foaia și începi:

”Vai, da ce urât ai scris! Și cu soarele ăsta verde aici ce este? Unde ai mai pomenit tu soare verde? Ce culoare are soarele, copii? Și numele, ți l-ai scris cu literă mică! Vai, du-te și refă-o! Nici nu vreau să mă mai uit la ea. O-ri-bil!”

Și asta facem toți (bine, poate nu chiar așa, dar am dramatizat de dragul artei)!

Criticăm și încercăm să reparăm tot ce fac copiii, pentru că din punctul nostru de vedere nu este ”perfect” și TREBUIE să fie perfect ACUM, dacă nu IERI!

Și dacă stai să te gândești mai bine, copilul nu te-a întrebat ”Doamna, am scris/colorat corect?”. Te-a întrebat, de fapt, ce părere ai despre creația sa. Pentru că în orele acelea în care a stat cu pixu-n mână deasupra foii, mintea lui a lucrat și împreună cu imaginația au dat naștere acelui text.

0fd265b516408d9fdc3422337a3c5eb0

Și nu dați ochii peste cap, citind asta, rogu-vă!

Nu zice nimeni să nu îl corectezi și să-l lași să scrie aiurea toată viața. Dar nu trebuie să-i tai aripile în secunda aia și să vezi doar ce nu a făcut corect. Da, poți să notezi apoi în agenda ta personală că Dorin a greșit aia, aia și aia și să te gândești ce poți să faci TU ca să-l ajuți să se corecteze, fără să-l pui la zid. Ce materiale poți să îi prezinți, ce alt mod mai poți aborda, ce activități poți să-i sugerezi etc.

Dar e mai „la îndemână” să-i spui atunci și să scapi de-o grijă, nu? Doar el e mic și tu ești mare! El nu știe nimic, iar tu ai trei facultăți și e de datoria ta să-l înveți cum e bine!

Și mai e ceva… dacă ție ți-ar reproșa șeful tău în continuu că faci numai greșeli și te-ar pune să o iei de la capăt din nou și din nou și din nou, până când i se pare lui că e „perfect”, ți-ar mai face plăcere activitatea respectivă? Sau ți-ar provoca un soi de repulsie?

Ei cam așa e și cu micuții atunci când îi forțăm să refacă ceva, atunci, pe loc, doar pentru că nu ne convine nouă gradul de perfecțiune al activității realizate!

Astfel de povești și de idei care apar de-a lungul orelor de curs mă fac să vreau să merg mai departe, în ciuda problemelor care se ivesc zilnic aici! Căci nu, nu e totul minunat așa cum pare din pozele pe care le pun pe Facebook. Dar e mai bine să privesc doar partea plină a paharului, decât să mă afund în tot ceea ce nu e în regulă.

Astfel de idei îmi deschid ochii și mă fac să vreau să schimb ceva la mine, ca să pot apoi să-i ajut pe micuți și să nu fiu un obstacol, să nu fiu doar un alt adult care critică tot ce prinde și vrea să-i îndese în minte copilului cât mai multe informații!

P.S: nici noi adulții nu avem cum să le știm pe toate! De când sunt aici am aflat atât de multe informații noi încât de multe ori m-am întrebat ”Băi, da’ cât de băbăloaică și săracă în cunoștințe am putut fi? Ce naiba am făcut cu timpul meu până acum de nu știam toate detaliile acestea?”.

sursa foto: pinterest.com

O învățătoare blondă în India – #BecomingMontessori

După cum am mai spus, nu am voie să public pe blog conținutul cursului, dar am voie să-mi exprim propriile păreri și gânduri, referitoare la vorbele Mariei Montessori și a minunatei sale metode. De aceea, voi face un rezumat cu o parte din ideile pe care mi le-am notat pe margine, în caiet – special pentru a scrie despre ele aici.

„First you have to BE, then you have to DO!”

(Am încercat să subliniez asta deja într-un text anterior.)

Quote-Follow-the-child

Ideea de bază este că fiecare dintre noi a luat ființă cu un motiv anume. Niciunul dintre noi nu a ajuns accidental aici. Fiecare dintre noi are măcar o calitate care-l deosebește de ceilalți și toți avem un rol pe acest pământ. Numai că trebuie să fim dispuși să ne punem întrebarea „Care este rolul meu în acest Univers? Cum pot ajuta eu lumea să evolueze?” și, mai ales, trebuie să fim dispuși să acceptăm un răspuns și să acționăm în consecință.

Iar pentru cei care se hotărăsc să devină învățători, educatori, profesori – într-un cuvânt ghizi pentru micuții oameni – cred că cea mai potrivită întrebare este „Cum pot eu să-l ajut pe copil să-și descopere și dezvolte potențialul și menirea sa pe acest pământ?”.

Trebuie să-l pregătim pe copil pentru viitor dar nu trebuie să uităm că el trăiește acum, în prezent și că de multe ori acțiunile și vorbele noastre se pot transforma în obstacole pentru dezvoltarea lor naturală.

Și Uma (Foundation Course) și Greg (Elementary Course) ne-au pus la dispoziție câteva întrebări la care să ne răspundem atunci când luăm hotărârea să devenim ghizi Montessori și pe parcursul lucrului cu copiii:

  1. De ce vrem să schimbăm sistemul tradițional de învățământ?
  2. Ce putem să încercăm să schimbăm în noi pentru a putea deveni cei mai buni ghizi ai copiilor?
  3. Dacă în loc de un copil ar fi fost un adult, ai reacționa la fel?
  4. Poate copilul să facă acțiunea aceasta singur?
  5. Poate copilul să descopere lucrul acesta singur?
  6. Este gravă acțiunea copilului? Se poate întâmpla ceva grav dacă nu intervii?
  7. Ce am învățat eu astăzi de la copii?

Quotes-Teach

„Montessori is not all about the materials!”

Materialele Montessori sunt a naibii de scumpe, cred că știm cu toții asta! Dar, din păcate (sau din fericire), nu este suficient să investești niște bani într-o căruță de materiale, dacă nu știi cum și când să le folosești.

Mai mult decât atât, degeaba știi să le folosești, dacă nu știi cum să urmărești copilul, să-i înțelegi și accepți nevoile și să îi prezinți materialul potrivit la timpul potrivit. Poți să știi tu toate prezentările ca pe „Tatăl nostru”, dar dacă tot ce contează pentru tine este să urmărești o planificare și să fii la zi cu un anumit program stabilit de tine, în funcție de nevoile TALE, e cam egal cu zero.

Cred că aspectul acesta m-a impresionat cel mai mult. Nu mi se pare tocmai ușor să fii capabil să observi fiecare copil din clasă și să iei decizia potrivită de fiecare dată. Este o responsabilitate imensă pe umerii adultului și dacă nu ți-o asumi și tratezi totul cu superficialitate, în loc să fii un ajutor pentru copil, devii un obstacol.

Îmi amintesc că după lecția în care ni s-a menționat aspectul acesta, am ajuns la cazare, m-am întins în pat și m-am întrebat: „Oare eu sunt în stare să fac asta? Sunt capabilă să pun nevoile copilului pe primul loc și să las la o parte prejudecățile societății în care trăim?”. Nu am fost nicio secundă învățătoare în sistemul tradițional. Poate că din punctul acesta de vedere sunt norocoasă! Căci nu îmi fac atât de multe griji referitoare la curriculum, examene și concursuri școlare. Dar mai am de lucrat la propria-mi persoană ca să pot fi capabilă să observ, să analizez și să ofer ajutor fiecărui copil în parte, în funcție de propriile sale necesități.

27264eaf4c7fb75260eb66cd8f1341ca

„You have to bring Montessori to other people!”

Spre surprinderea mea, multe lucruri despre care eu credeam că se întâmplă doar în România, apar la fel de bine și pe alte continente. De exemplu, și în India și în Tunisia, Vietnam și Filipine, există părinți care-și înscriu copilul la o școală/grădiniță Montessori, fără să aibă habar cu ce se mănâncă așa ceva.

Înainte de orice, înainte să începi activitatea propriu-zisă cu copilul, trebuie să faci tot posibilul să construiești o relație fructuoasă cu părinții lui. Și pentru că nu toți suntem concepuți la fel și nu avem toți aceeași mentalitate, este de datoria noastră, a ghizilor să ne adaptăm la cerințele și gândirea fiecărui părinte în parte. La urma urmei, ei își pun toată încrederea în noi și ne dau în grijă puiul lor de om.

Iar dacă omul nu știe ce înseamnă „Montessori” dar vrea cu tot dinadinsul să-și înscrie copilul la o școală Montessori, este de datoria noastră să ne asigurăm că părintele înțelege metoda, că e dispus să aibă răbdare pentru a vedea rezultatele și că nu o să vină la finalul fiecărui an să întrebe dacă copilul lui e „bun la matematică sau la română sau la chineză?”. Căci răspunsul va fi „copilul dumneavoastră este bun! El se dezvoltă în ritmul său propriu, în funcție de nevoile și interesele lui și bineînțeles, cu ajutorul și îndrumarea noastră!”

Dar ceea ce a subliniat Uma și văd că și Greg pune accent pe asta: relația părinte-copil-învățător este esențială în dezvoltarea naturală a copilului. Trebuie să existe comunicare și înțelegere, pentru a oferi copilului echilibru și a nu-i crea confuzii între ceea ce se întâmplă acasă și ceea ce se întâmplă la școală.

Bineînțeles că există situații și situații. Bineînțeles că totul în acest curs pornește de la premisa că lucrurile se vor desfășura normal. Sigur vor fi și alt soi de situații. Important este să le gestionăm cu diplomație, cu înțelegere și respect, căci nu există probleme fără soluții. Sau, cel puțin, așa vreau eu să cred!

marias-explosion1

„There are NO Montessori children!”

Și când a spus asta s-a referit la ideea că nu există doar anumiți copii care pot urma această metodă de învățământ. Și asta pentru că este un sistem care urmărește îndeaproape dezvoltarea naturală a copilului. Iar dacă îi construiești copilului mediul potrivit, dacă îi observi comportamentul și ești dispus să înlături obstacolele care pot apărea pe parcurs în acest mediu; dacă ești dispus să accepți că până și propriul tău comportament poate deveni un astfel de obstacol și că în acest caz va trebui să schimbi câte ceva și la propria ta persoană, atunci nu va exista copil care să nu se încadreze în mediul pe care îl oferi tu.

Nu suntem roboți, nu trebuie să învățăm toți în același ritm și aceleași lucruri. Se vorbește mult în acest curs despre planurile de dezvoltare dar se subliniază de fiecare dată că nimic nu e universal valabil. Da, primul plan de dezvoltare e între 0 și 6 ani – în general! Dar un copil poate trece în al doilea plan de dezvoltare la 5, 7, sau 8 ani. Nimic nu e bătut în cuie!

Dacă n-a învățat copilul să adune 2+2 până la 7 ani asta nu înseamnă că e înapoiat și trebuie arătat cu degetul.

Chiar astăzi, Greg ne-a spus ceva legat de acest aspect: „Dacă un copil nu înțelege ce i-ai prezentat, ai tendința să-l judeci, să-l critici, să-l pui la colț, gândindu-te că tu ai avut cea mai bună explicație din lume, iar el nu a fost în stare să înțeleagă ceva atât de banal. De fapt, problema nu e la el. Problema e la tine! Tu trebuie să pricepi că metoda pe care ai folosit-o cu succes la un copil, poate la fel de bine să nu funcționeze deloc la următorul copil. Iar pentru asta trebuie TU să te gândești la un alt fel de a explica/prezenta/demonstra!”.

Și pentru asta ne-a dat un exemplu cu o fetiță care nu înțelegea deloc o prezentare la matematică. Drept pentru care, i-a promis fetiței că se va gândi tot restul zilei la o altă metodă de a-i explica cum se folosește materialul respectiv și că se vor întâlni la masa de prezentări a doua zi dimineață. Omul a luat materialul acasă și a stat, l-a studiat și l-a învârtit pe toate părțile până a găsit altă metodă de a i-l prezenta micuței. Iar a doua zi când s-a întâlnit cu ea, entuziasmat că găsise soluția, ce credeți că i-a spus fetița?

– Greg, m-am prins cum funcționează materialul. Uite, știu să lucrez cu el! Hai să vezi!

Credeți că el s-a supărat că a pierdut timpul cu o seară înainte sau s-a bucurat că fetița descoperise singură metoda?

Eu, una, tind să cred că totul pleacă de la noi, de la adulți. Iar eu voi face tot posibilul să privesc partea plină a paharului și să nu pun răul în față. Chiar dacă toată lumea spune că „da, astea-s situații ideale și că nu funcționează totul chiar așa în învățământ” eu sunt dispusă să ÎNCERC și VREAU să REUȘESC. Vreau să pun în aplicare metoda aceasta, oricât de „ideală” ar părea. Și nu o să renunț la primul impas!

O învățătoare blondă în India – Aventuri pe motocicletă

Stau în fund pe podea, rezemată de perete și plâng. Da, plâng dar și râd în același timp! Mă uit în oglindă și nu mă recunosc: părul îmi este ciufulit, rimelul mi se scurge pe obraji și totuși fiori îmi trec prin tot corpul. Mă uit la picioare și văd cum praful s-a așezat ca la el acasă printre degete. Nu am mai fost așa murdară din copilărie, de când mă scăpa mama câte o săptămână la țară și când venea să mă ia acasă, nu mă mai recunoștea.

Nu-mi pot stăpâni glandele lacrimale și mă las în voia emoțiilor. Un val de teamă își face loc în stomacul meu și brusc, îmi simt genunchii cum încep să-mi tremure.

„Puteam să mor! Da, chiar puteam să mor! Existau șanse destul de mari să intrăm în camion! De fapt, exista posibilitatea să ne izbim de orice mașină a trecut pe lângă noi.”

b6d1974f3303503e0a832507d416e7de

În seara cu vizita la Summer Green Resort, am fost nevoiți să plecăm înapoi la cazare cu motocicletele. Băieții care lucrau acolo s-au oferit să ne ducă acasă, căci nu găsisem nici un Uber și afară se întunecase, iar din punctul lor de vedere era mai sigur să ne ducă ei pe motociclete decât să plecăm noi singuri, pe jos.

Drept urmare, ne-am cocoțat fiecare în spatele câte unui indian, ne-am spus o rugăciune scurtă în gând și am pornit la drum. Nu era ca și cum vreunul din noi putea să facă mofturi și să spună „băi, eu merg pe jos” sau „unde e casca? Nu mă urc dacă nu-mi dai cască!”. Așa-i când te afli într-o țară pe care nu o cunoști. Trebuie să-ți ajustezi așteptările și să începi să lași de la tine, dacă vrei să fii ajutat. Căci oamenii sunt buni și sufletiști, dornici să te ajute… numai că te ajută în felul lor!

Așa că m-am văzut și pe o motocicletă, ținându-mă strâns de umerii unui indian care se vedea că nu se simte deloc confortabil cu felul în care îl țin. Din punctul meu de vedere era o variantă mai bună decât să-l iau în brațe ca pe un stâlp. Aveam să observ apoi, făcând alte drumuri cu mașina, că ei merg foarte relaxați pe motociclete. Pasagerii din spate mai și dorm în același timp, nu se țin de nimeni și de nimic, își fac poze, își mănâncă micul dejun etc.

Numai că eu, în momentul acela, aflată pe o motocicletă cu un străin, fără cască și cu un morcov adânc înșurubat în posterior, mai aveam un pic și-mi înfigeam și unghiile în umerii lui, de teamă.

Inițial, am încercat să țin ochii închiși, dar concertul claxoanelor din jurul meu nu mă lăsa în pace. Nu puteam să rămân așa, în necunoștință de cauză. Dacă urma să se întâmple ceva, măcar voiam să fiu pe fază. Așa că am deschis ochii și când am văzut traiectoria șerpuită a șoferului, cred că o sinapsă de la mansardă a făcut scurtcircuit, pentru că am simțit un soi de lovitură imaginară în moalele capului.

Iar el accelera și se strecura printre mașini, printre oameni, printre tarabe. Nu știu dacă mergea pe contrasens sau nu, căci habar nu aveam care ar fi fost banda pe care trebuia să meargă. Și accelera și accelera și tot ce puteam gândi era „cât naiba mai poate să prindă amărâta asta de motocicletă?”. Dar omul voia să dea tot ce era mai bun din el sau poate că voia să scape mai repede de mine și de strânsoarea mâinilor mele mici și speriate.

Eram ca-n Fast and the Furious – Hindi, scared and dirty version.

Și ca să nu lipsească cireașa de pe tort, la finalul călătoriei, când ochii îmi erau mari și plini de speranța că voi ajunge vie și întreagă la cazare, a luat un dâmb de toată frumusețea, de m-am simțit pentru câteva secunde ca la rodeo. Bineînțeles că fundul meu a fost tare nefericit timp de câteva zile, dar măcar nu a fost „permanent damage.”

Însă aventura nu s-a încheiat așa, cu una, cu două. Când a oprit motocicleta în fața casei, m-a bufnit plânsul și nu mai reușeam să mă controlez, măcar pentru 2-3 secunde, ca să mă pot da jos. Mă țineam de spatele lui în continuare și plângeam cu sughițuri. Dar ce era culmea era că și râdeam în același timp.

Probabil colegii mei or fi zis că am luat-o razna definitiv, dar eu râdeam și lacrimile îmi curgeau în continuu pe obraji. Un amalgam de emoții îmi invadase corpul și nu mai reușeam să ies din starea aceea de transă.

La un moment dat l-am văzut pe indian că se uita în oglinda laterală la mine și râdea și el. Mi-am adunat cuvintele, i-am spus „I am so sorry. I just can’t stop!” și am încercat să cobor, fără să mă prăbușesc.

I-am mulțumit pentru călătoria încărcată de adrenalină și am urcat în cameră, jurându-mi că nu voi mai urca în veci pe o motocicletă condusă de un indian.

sursa foto: pinterest.com (Pentru că numai de poze nu-mi ardea în clipa aceea!)

 

O învățătoare blondă în India – Emoții din prima săptămână

Ajunsă la cazare, mă simțeam ca-n transă. Eram hipnotizată de tot ce se întâmpla în jurul meu și cred că nu mai simțeam nimic: nici foame, nici oboseală, nici dor. Eram amorțită și incapabilă să-mi controlez propriile mișcări. Eram pe pilot automat.

Am intrat în camera unde urma să locuiesc și când am văzut patul nu mi-a mai trebuit nimic. Mi-am lăsat valiza într-un colț, mi-am scos din ea doar pijamaua, prosopul și gelul de duș. Și după ce am curățat de pe mine cele multe ore de mers cu avionul și stat degeaba prin aeroport, m-am aruncat în pat și am adormit ca un prunc.

Când m-am trezit, un sentiment ciudat mi-a pătruns prin tot trupul: „Bun, și acum ce fac?”. Nu cunoșteam pe nimeni din casă, nu aveam nicio idee unde mă aflu cu exactitate și aveam nevoie de o mulțime de lucruri. Bani nu reușisem să scot de pe card, apă nu mai aveam, foame începuse să mi se facă și nici măcar un biscuite rătăcit nu mai aveam prin geantă.
20180303_182946Mi-am pus niște haine curate pe mine și am coborât la parterul casei, unde colegii mei deja făceau planuri de mers la cumpărături și aprovizionat casa cu ce-i mai lipsea, adică aproximativ tot. Am zâmbit și am făcut cunoștință cu ei: trei fete din Vietnam, foarte vesele, mici de statură și cu niște zâmbete până la urechi. Una din fete era venită cu familia ei, cu copilul de 1 an și câteva luni și cu părinții. Prima impresie a fost că sunt niște păpuși de porțelan. Atât de minunate mi s-au părut chipurile lor!

Mai aveam o colegă din Tunisia, care avea un accent incredibil în limba engleză. Când vorbea, îmi dădea o stare de relaxare completă. Puteam să stau ore întregi doar să o ascult cum vorbește, căci vocea ei îmi oferea pace și liniște. Era chiar uimitor! Nimeni, niciodată, nu-mi provocase un asemenea sentiment doar prin simplu-i glas.

Și printre atâtea fete și femei, era și un băiat care din prima secundă mi-a adus aminte de colegul meu de bancă din liceu.  Mereu vesel și pus pe glume, mereu dispus să ne ajute și să ne scoată din impas. Era o adevărată plăcere să fii în compania lui!

IMG_8797

La acest grup s-au alăturat mai târziu și alte două fete din România: Sandra, care a stat cu noi doar două săptămâni, căci a făcut doar cursul pentru 3-6 ani și Roxana, din București, cu care mă mai întâlnisem când am alergat după viză și cu care m-am înțeles foarte bine din primele clipe.

E ciudat cum oameni diferiți, veniți din lumi atât de diferite pot ajunge să formeze o mică familie, în așa puțin timp. Chiar dacă au trecut doar două săptămâni de când am ajuns aici, s-a format deja o relație frumoasă între noi și nu ne putem desprinde unii de alții. Peste tot mergem împreună, mâncăm împreună, ne plimbăm, facem teme și citim împreună. Am încercat chiar să ne uităm la un film indian împreună, dar pentru că eram toți prea obosiți, am adormit înainte să ajungem măcar la jumătatea filmului.

Se numește Bodyguard, e din 2011 și are efecte „speciale” atât de avansate încât toți râdeam cu lacrimi la fiecare scenă de bătaie. Și ca să vă spun și de ce am ales filmul acesta, una din melodiile de pe fundal se numește „Teri Meri” și are instrumentalul identic cu „La Betleem, colo-n jos”. Am descoperit-o când eram în drum spre centrul orașului, căci șoferul din Uber ne-a pus un playlist cu melodii din filme.

Pot să spun cu mâna pe inimă că în prima săptămână am fost în stare de șoc continuu. Stările prin care treceam erau contradictorii și deși făceam tot posibilul să privesc doar partea plină a paharului, din când în când mai întâlneam câte un obstacol care se ținea scai de mine și voia cu tot dinadinsul să mă descurajeze.

#Wait

keep-calm-and-wait-a-minute-9

Dacă plănuiești vreodată să mergi în India, pentru mai mult de o săptămână de vacanță, înarmează-te cu multă răbdare! O să ai nevoie, atunci când ți se promite ceva și vezi că trec 2,3 zile și tot nu ai primit ceea ce ai cerut.

Expresiile „No problem, madam!”, ”Yes, madam!” și „Tomorrow, madam!” sunt la ordinea zilei, numai că nu au nicio valoare! Ți le adresează cu zâmbetul pe buze, iar tu dacă ești mai slab de înger și naiv din fire, îi crezi pe cuvânt. Le zâmbești înapoi și te duci în camera ta, așteptând ziua de mâine, convins fiind că vei primi tot ceea ce ai cerut.

Și vine ziua cu pricina și toată lumea se face că plouă cu pinguini. E liniște și pace în jurul tău, nimeni nu mișcă nici un deget și tu deja începi să clocotești. Și nu e ca și cum le-ai cerut ceva ce nu este esențial în viața ta de zi cu zi.

Dar să vă povestesc exact cum au stat lucrurile.

Primele trei zile am stat într-un complex situat la 2-3 km de școala unde urma să se țină cursul. Acolo aveam frigider, aveam aragaz, aer condiționat, ventilatoare etc. Problema era că nu aveam nici un mijloc de transport până la școală și trebuia să chemăm câte o mașină, prin Uber, în fiecare dimineață. Și cu Uber-ul nu e atât de simplu precum pare! În zona aceea, rar găseai câte o mașină, dacă găseai exista șansa ca după 10 minute de așteptare să renunțe la comandă și să rămâi cu buza umflată și dacă totuși nu renunța la comandă, se oprea la poarta complexului (care era la mama naibii față de casa unde locuiam noi) și refuza să vină în fața casei. Trebuia să-l suni, să încerci să te înțelegi cu el în puțina engleză pe care o știa, să mai aștepți încă vreo 10-15 minute și abia apoi să pleci spre școală.

De aceea, atunci când Hellen ne-a sugerat un alt complex, la 10 minute de mers pe jos distanță față de Pebble Creek Life School, ne-am zis că ar fi o variantă mai bună. Măcar așa am fi știut că dacă plecăm la 8.30 de acasă, până la 9 sigur ajungem la școală. În partea cealaltă, nu aveai nicio garanție că vei ajunge la timp.

429601_pictures891446199498

Așa că am pornit, cu mic cu mare, înghesuiți în 2 mașini, să vedem complexul Summer Green. Când am ajuns la poartă, însă, a trebuit să ne dăm jos și să mai așteptăm vreo 20 de minute. Paznicul l-a sunat pe un coleg, care l-a sunat pe recepționist, care l-a sunat pe manager, care l-a sunat pe proprietar, care le-a transmis că încă nu a ajuns la birou și că mai durează puțin. Ne-am sprijinit de poartă și ne-am conformat situației.

Singura parte bună în toată așteptarea asta a fost că nu eram singură. Dacă aș fi trecut prin toate etapele astea fără colegii mei, cred că aș fi luat foc din primele secunde. Dar așa, ne-am unit energiile pozitive și timpul a trecut altfel.

După ce am așteptat 20 de minute să ne întâlnim cu proprietarul, am mai așteptat 20 de minute ca el să vorbească doar cu Hellen, în birou. Stăteam pe lângă ușă ca niște câini plouați și așteptam să ne bage și pe noi cineva în seamă. După ce am reușit să vorbim cu proprietarul, am pornit spre vila cu pricina. Dar ca să o vedem și pe dinăuntru, a trebuit să mai așteptăm încă 20 de minute lângă ușă, până a venit managerul cu cheia; timp în care țânțarii își făceau de cap în jurul nostru.

Într-un final am reușit să intrăm în casă dar nu am reușit să vedem toate camerele din prima, pentru că erau încuiate și a fost nevoie să mai așteptăm încă vreo 20 de minute să vină un alt soi de manager, mai mic, cu cheile și să ne deschidă camerele.

După ce am văzut și camerele și am luat decizia să ne mutăm cu cățel, cu purcel, acolo, ni s-a spus că nu se poate în seara asta, căci nu au timp să facă curățenie. Ne-am conformat din nou situației și am chemat un Uber. Să mai continui?

După 15 minute, șoferul bineînțeles că a renunțat la comandă. Și ce credeți? Nicio altă mașină nu era disponibilă. Așa că am mai stat așa în poziția musafirilor nepoftiți până când managerului i s-a făcut milă de noi și s-a gândit să ne ofere o soluție: să plecăm fiecare pe câte o motocicletă, cu membrii personalului.

Dar, cum ar spune Greg, trainerul nostru: asta este o poveste ce va fi spusă în altă zi!

#wait a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Deja începem să fim mai relaxați și să nu ne mai agităm ca niște doze de pepsi din prima. Cu răbdare, maică!

 

O învățătoare blondă în India – Aventuri în aeroport (2)

 20180301_171026

Știți pozele acelea cu metrourile din India, unde sunt oameni claie peste grămadă? Ei, să știți că asta nu se întâmplă numai la metrou.

După ce am trecut de biroul de imigrări și de securitate, am ajuns la zona de ridicare a bagajelor de cală. Nu mai fusesem atât de înghesuită de la ultimul concert al formației Trooper. Deși făceam tot posibilul să mă strecor și eu printre ei, ca să ajung la banda rulantă pe care erau expuse bagajele noastre, nu reușeam să înaintez nici măcar un milimetru. Așa că m-am oprit.

M-am postat în mijlocul sălii și m-am uitat în stânga și-n dreapta. Ca să înainteze, oamenii nu spuneau „Vă rog să mă scuzați, îmi faceți și mie loc?”. Nu! Oamenii dădeau din coate și se strecurau prin orice  spațiul care se elibera, în secunda în care se elibera. Dacă nu erai pe fază, te blocai și mai stăteai o tură!

Așa că mi-am făcut curaj, mi-am pus rucsacul în spate și am început să-mi fac loc, rugându-mă doar să nu primesc vreun cot în ochelari. Mă aplecam, mă ridicam pe vârfuri, mă răsuceam pe călcâie și săream peste genți și mă simțeam ca-ntr-o cursă cu obstacole. Cu chiu, cu vai, am reușit să ajung în dreptul benzii rulante și am citit pe un panou deasupra: „FZ465 – last baggage”. Mai pe scurt, eram singura de la zborul respectiv care nu-și ridicase bagajul. Și asta pentru că durase o viață să trec de biroul de imigrări.

Am așteptat cumințică să-mi apară bagajul la orizont și când l-am văzut că răsare, am plonjat ca-n filmele cu Jackie Chan, l-am înșfăcat și l-am tras jos. N-a mai contat că mi l-am pus pe picioare și că avea 30 de kg. Important era că reușisem să-l localizez și să-l iau cu mine.

Ce aveam de făcut mai departe? Să aștept până la ora 6.00 a.m, când urma să vină să mă ia cineva să mă ducă la cazare, așa cum stabilisem. Și pentru că era ora 2.30 a.m și mai aveam destul de așteptat, m-am gândit să mă folosesc de rezervarea pe care o făcusem la un hotel de tranzit din aeroport. Am scos telefonul și am început să răsfoiesc printre mailuri. Probabil pe moaca mea se putea citi oboseala și confuzia, căci un domn m-a abordat și m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor.

I-am spus unde trebuie să ajung și a fost atât de amabil încât m-a însoțit până la biroul de informații, a vorbit cu domnul de acolo, a aflat unde este hotelul și m-a dus până la recepție. Și nu a plecat până nu s-a asigurat că e totul ok cu rezervarea și că recepționistul mă ia în primire. Nu-mi venea să cred! Cât am stat să așteptăm la recepție, m-a întrebat din ce țară sunt și când  a aflat că vin din România a început să râdă și mi-a zis că el locuiește de câțiva ani în UK și că are vreo 4 colegi români.

Oamenii de la hotel au fost și ei foarte drăguți cu mine și la 6 dimineața, când m-au văzut că plec, m-au întrebat dacă am nevoie de ajutor. Le-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o persoană la Coffee Day, că nu o cunosc personal dar că mi s-a spus că va fi acolo la ora respectivă. Mi-au cerut numărul de telefon de contact și au încercat să apeleze. Au sunat de vreo 4-5 ori dar nu a răspuns nimeni. Așa că m-au condus până acolo și mi-au spus că dacă nu apare pot oricând să mă întorc la ei, căci mă vor ajuta ei să ajung la cazare.

Am fost efectiv uimită de amabilitatea oamenilor și de felul în care am fost tratată de cum am ieșit din aeroport, chiar dacă eram efectiv o străină. Mi-am dat seama atunci cât de insensibilă am fost, de multe ori, la problemele celor din jur. Treceam nepăsătoare pe lângă multe situații la care aș fi putut să contribui. Dacă oamenii aceștia puteau să-mi sară în ajutor și să fie atât de politicoși cu mine, eu de ce nu aș putea fi la fel? De ce să nu ofer sprijinul meu celor care au nevoie de el? Și, mai mult decât atât,  de ce nu aș putea să ofer, fără să mă aștept la a primi ceva în schimb?

Aveam să aflu mai târziu cât de mult mă va schimba locul acesta și cum întrebările de mai sus se vor transforma în lecții de viață.

29343102_10204563637487465_4783533548340510720_n

În față la Coffee Day am stat, într-adevăr, jumătate de oră și am așteptat să vină persoana respectivă, dar nu m-am simțit nicio clipă în pericol. Da, oamenii erau curioși, mă priveau și mă analizau din cap-n picioare; dar m-am simțit mai în siguranță decât în dacă aș fi fost în preajma vreunui grup de români de „cartier”.

Iar pe drumul spre cazare m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși, să pot admira peisajul și să capturez fiecare detaliu. Am făcut două ore cu mașina până la complexul unde trebuia să mă cazez și pe măsură ce înaintam, un nod mi se așeza din ce în ce mai apăsat în gât.

Realizam că din secunda aia totul se va schimba pentru mine. Că nu voi mai avea cu cine să mă sfătuiesc pentru a lua o decizie, că nu voi mai fi protejată de prezența cuiva în stânga sau dreapta mea, că va trebui să hotărăsc singură totul și că responsabilitatea va fi numai și numai a mea.

Se deschidea o nouă ușă pentru mine și era musai să pășesc cu încredere și cu zâmbetul pe buze, ca să nu mă destram fix de la intrare.

 

Dorințele se mai și îndeplinesc, dacă știi cum să-ți dorești!

Am încercat de multe ori să mă transform în omul care se uită dimineața în oglindă și se încurajează vorbind cu propria sa reflexie. N-a fost de mine! Am încercat și ideea de a-mi face o listă cu tot ce-mi propun să realizez în viitorul apropiat, am subliniat cuvinte cheie și am pus o droaie de semne de exclamare, în speranța că mă va impulsiona să iau atitudine. Nici asta n-a fost de mine!

Dar, cumva, la începutul verii, mi-am dat seama că nu trebuie să schimb nimic, de fapt, căci am propria modalitate de a trimite energie pozitivă înspre îndeplinirea propriilor mele dorințe. Este vorba de clipele când visez cu ochii deschiși.

destinationimagination

Nu mă refer la o idee născută din imaginație, care-mi pătrunde în minte și-mi creează pentru o secundă o imagine statică despre cum ar fi viața mea altfel. Nu! Mă refer la minute întregi în care mă pierd pe un alt tărâm, în care mintea-mi zburdă într-un viitor clădit exact așa cum îmi doresc eu, în timp ce trupul rămâne cuminte, pe loc. Mă refer la clipe întregi în care îmi văd dorințele îndeplinite și încerc să-mi dau seama cum m-aș simți în asemenea situații…

Să vă exemplific!

Pe plan sentimental, am intrat dornică în multe relații și am ieșit ciufulită și dezamăgită din tot atât de multe. Nu mă înțelegeți greșit, nu arunc vina în partea masculină. Mai mult de 70%, vina a fost întotdeauna a mea, deoarece imaginea pe care mi-o formasem eu în minte nu se pupa deloc cu realitatea. Și asta pentru că, în marea majoritate a timpului, mă găseam visând la un alt om, la o altă relație.

Cred că deja nu mai este un secret faptul că am tânjit la a mă împăca cu prima mea iubire, de la nici două luni după ce îi dădusem papucii. Ce papuci, că la cât de nebună eram în adolescență, au fost ditamai bocancii!  Tentativele de împăcare, însă, au fost eșuate de fiecare dată, căci el nu mai era la fel de dornic ca mine. Îi cam călcasem inima în picioare și meritam cu vârf și îndesat refuzul!

Dar asta nu m-a oprit din a visa. Nu cred că trecea săptămână să nu am o clipă de visare… un moment în care să-mi imaginez cum ar fi să ne împăcăm. Ce aș simți? Cum aș reacționa? Ce i-aș spune? De obicei, asta se întâmpla cel mai des când călătoream cu mașina. Priveam absentă pe geam, în timp ce mintea mea creea din ce în ce mai multe scenarii romantice cu final fericit.

Cred și nu prea în toată treaba cu universul, cu legea atracției universale, cu marele „Secret”… dar balanța ajunge uneori să se încline în direcția acestei teorii, cum că dacă îți dorești destul de mult un anumit lucru și te înconjori cu energie pozitivă, dorința-ți va fi la un moment dat îndeplinită.

IKD3YuYQ_400x400

Asta s-a întâmplat și-n cazul meu. După atâția ani de a-mi imagina cum ar fi, visul s-a transformat în realitate și am ajuns din nou în brațele celui la care tânjeam!

Iar dacă ar fi fost vorba doar de o întâmplare, de o singură dorință îndeplinită astfel, aș fi rămas sceptică…

Numai că, după cum spuneam și mai devreme, la începutul verii am avut o revelație. Mi-am dat seama că urma să mi se îndeplinească o altă dorință, un alt vis pe care îl derulasem în mintea mea de zeci de ori.

43965152869d2f950137d21834290b52--kids-canvas-canvas-wall-art

Clipa în care m-am angajat la Grădinița Piticot din Galați, a fost și cea în care am descoperit-o pe Maria Montessori și m-am îndrăgostit de metoda ei de a-i ghida pe cei mici spre educație. Am fost fascinată de tot ce înseamnă acest sistem și de ușurința prin care picii acumulează informații din mediul înconjurător, fără prea mult efort, dacă știi să le supraveghezi și îndrumi pașii. Încă de atunci mi-am dorit să mă specializez în domeniu și am visat la clipa în care voi putea face și eu prezentări Montessori, contribuind la dezvoltarea armonioasă a micuților.

Pot spune, fără falsă modestie, că am muncit din greu să țin pasul în clasă, deoarece lipsa mea de experiență se simțea iar dorința mea de a face totul ca la carte se bătea cap în cap cu energia pe care o aveam disponibilă în fiecare zi. A trebuit să prind din zbor orice informație și să încerc să acumulez cât mai multă experiență într-un timp cât mai scurt, pentru a putea fi eficientă în activitățile zilnice. Am participat la seminariile susținute în incinta grădiniței, la cluburile părinților Montessori și am căscat de fiecare dată urechile pentru a nu rata niciun amănunt care mi-ar putea ușura munca. Și uneori, în timpul zilei, mai profitam de clipele când nu trăgea niciun micuț de fusta mea să-l ajut în vreo activitate, și priveam cum se fac prezentările materialelor Montessori. 

Iar pe la finele anului școlar, am aflat că două colege de-ale mele urmau să plece la București să facă un curs de asistent Montessori și o altă colegă, la Cluj, pentru un curs de educator Montessori pentru cei mai mici dintre piticoți, de 0-3 ani. M-am bucurat pentru ele dar în sufletul meu s-a instalat și un soi de invidie, pentru că știam cât de mult îmi doream să pot face și eu cursul. La un moment dat chiar devenisem paranoică, crezând că am făcut ceva greșit la clasă și că din cauza asta nu am fost și eu trimisă la acel curs.

Dar mi-am dat două palme imaginare și mi-am dat seama că nu rezolv nimic dacă sufăr în tăcere. De aceea mi-am manifestat și eu dorința de a mă înscrie la un curs Montessori, iar doamna director m-a asigurat că îmi va veni și mie rândul.

Să nu mai prelungesc povestea, zic!

Începutul verii mi-a adus o veste minunată! Nu știu cât a fost „de vină” faptul că am visat cu ochii deschiși la o astfel de posibilitate, dar cert este că am primit șansa de a avansa, de a pleca de la grădiniță la școală, la clasa Montessori și de a participa într-un viitor apropiat la un curs Montessori pentru învățători.

Și chiar dacă urmează o perioadă în care va trebui să o iau de la capăt, să pun burta pe carte și să acumulez cât mai multe informații, de data aceasta scopul final va fi cu mult mai înălțător; căci voi ajunge să fac ceea ce-mi doream, ceea ce am descoperit că pot face zilnic cu entuziasm și plăcere: să ajut micuții să crească frumos!

35f14da2ca3b74ba85fffe623374fe03--teacher-appreciation-week-teacher-gifts

Pe lângă aceste două mari exemple, mai pot adăuga și lansarea cărții, despre care am scris deja aici: „Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate”. Și ar mai fi multe alte evenimente din viața mea, mai puțin însemnate, dar pornite din același punct: o dorință maximă, manifestată zilnic prin visarea cu ochii deschiși. 

Nu vreau să vă conving să încercați „metoda”, nu am niciun interes să vă influențez în vreo direcție. Nu s-a coborât niciun Duh pe mine, să-mi promită bogății dacă reușesc să corup lumea…

Vreau doar să subliniez că e mai bine să rămâi pozitiv în gândire și să nu renunți la a-ți imagina cum va fi atunci când dorințele ți se vor îndeplini!

sursa foto: pinterest.com

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate

Atunci când unul din visurile tale devine realitate, amalgamul de emoții care te învăluie este copleșitor!

DSC_0465

Totul a început de la o idee minunată, venită din partea fetelor cu care scriu la Belvarevistă online pentru femei perfect de imperfecte: cum ar fi să scriem o carte? Cum ar fi să ne mutăm ideile din online în offline? Gândul ne-a surâs tuturor și ne-am apucat de treabă. Ce-i drept, celelalte fete au fost mai harnice decât mine și au terminat de scris capitolele lor înainte ca mie să-mi vină măcar o idee despre ce aș putea concepe. Ca să fiu sinceră, am avut câteva clipe când chiar credeam că voi renunța la proiect, că mă voi retrage din Belva, pentru că inspirația mă abandonase de tot.

Dar tot ele, fără să știe, m-au impulsionat să-mi pun povestea pe hârtie. Am citit capitolele lor și mi-am zis: „Da, am trecut și eu prin momente de cumpănă, am avut și eu experiențe extraordinar de plăcute și incredibil de crunte, despre care aș putea scrie.” Și m-am apucat de scris!

DSC_0443

Capitolul meu din cartea ”Femei perfect de imperfecte” a fost scris într-o singură zi. M-am așezat la laptop și mi-am spus că nu mă ridic din fața lui până nu termin. Mi-am cules amintirile, mi-am deschis toate sertarele sufletului și am așternut în 26 de pagini tot ce am considerat că merită citit. Am scris despre viața sentimentală, despre cum mi-am găsit sufletul pereche din prima dar am făcut marea greșeală să-l dau la o parte, crezând că va răsări în viața mea cineva mai bun, care să-mi ofere mai multă fericire; am scris despre regăsirea noastră și cum am așteptat ani de zile pentru a-l avea din nou în brațele mele; am scris și despre moartea tatălui meu, care m-a distrus pe interior dar m-a și împins de la spate, spre un alt drum, spre o altă meserie, pe care am ajuns să o iubesc; și, nu în ultimul rând, am încercat să transmit ideea că orice rău duce la bine, că orice șut în fund e un pas înainte și că atunci când te simți ajuns la pământ, tot ce-ți rămâne de făcut e să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.

Câteva din cuvintele acestea am reușit să le rostesc și în discursul meu, ieri, la lansarea cărții. Nu știu cât de coerentă am fost, cât de tare mi-a tremurat vocea, dar știu că am simțit din partea tuturor celor prezenți acolo o energie extraordinară, o energie care m-a cuprins de la călcâie la ultimul fir de păr din creștetul capului. M-a ajutat să mă bâlbâi mai puțin și să prind curaj mai mult și vinul delicios de la Vinimondo. Înainte să urcăm pe „scenă”, ne-a fost oferit câte un pahar de vin de către Valentin Ceafalău, cel care a dat și startul la eveniment.

DSC_0450

Pășisem pe terasa localului Bistro Felix, din Iași, cu un singur gând: „Alexandra, trebuie să te ții pe picioare!”. Dar am văzut-o pe Andreea Ignat cum și-a deschis brațele cu lacrimi în ochi și am renunțat la orice scut, dând frâu liber emoțiilor. Mi-a părut bine să le revăd pe Belvele din gașca veche și să le cunosc pe minunatele Belve noi. Am avut un nod în gât și un ghem în stomac pe tot parcursul lansării, dar faptul că i-am avut alături de mine și pe mama mea și prietenul meu, m-a făcut să-mi țin echilibrul și să fac față tuturor trăirilor.

Iar despre clipa când am dat autografe, ce pot să spun? Nu credeam că mai există sentiment pe care să nu-l fi întâlnit. Bănuiam că e grozav să scrii dedicații oamenilor care sunt interesați de creațiile tale, dar nu îmi imaginam că este atât de înălțător, de încurajant, de inspirant! Mi-aș fi dorit să pot concepe pentru fiecare om care mi-a cerut autograful, un alt text, care să se muleze pe propria sa personalitate. Dar pentru că nu-i cunoșteam și pentru că am avut momente când mintea mi s-a blocat de la atâtea emoții, nu am reușit să fac asta. M-am uitat în ochii lor și am încercat să nu scriu bălării. Sper că am și reușit!

DSC_0513

Vreau să le mulțumesc celor care și-au făcut timp și au venit acolo, celor care ne-au susținut de pe margine, celor care m-au sunat să mă felicite și mi-au trimis mesaje pozitive dar și celor care nu au crezut în acest proiect, care l-au privit ca pe ceva irealizabil sau ca pe ceva trecător! Pentru că în viață nu ești înconjurat doar de susținători, trebuie să le mulțumești și criticilor; căci fără ei, n-ar mai fi haios.

DSC_0046 DSC_0056

sursa foto: Carmen Păun, una din minunatele belve