Category Archives: Clasa prieteniei

”Ajută-mă să gândesc singur!” sau cum să-ți mai muști limba din când în când…

This slideshow requires JavaScript.

Am fost întrebată zilele astea cum mi se pare atmosfera în clasă, dacă am întâmpinat probleme și dacă ceea ce am învățat la curs are legătură cu realitatea de zi cu zi. Și poate că sunt eu o fire uneori prea optimistă, dar când a fost vorba să mă gândesc la ce probleme am întâmpinat, nu mi-a venit niciuna în minte.

Dar nu vă imaginați că în fiecare zi, când am plecat de la școală, am țopăit de fericire în drum spre casă și nu am avut nici un fel de grijă. Au fost zile când mă întrebam dacă într-adevăr lucrurile decurg normal, dacă nu cumva sunt eu prea relaxată și ar fi cazul să mă agit și eu în anumite situații, dacă tratez anumite lucruri cu superficialitate și poate ar trebui să le acord mai multă importanță…

Iar în acele clipe, ajungeam acasă, mă întindeam în pat și mă întrebam următoarele lucruri:

  1. Am avut grijă ca mediul clasei să fie unul potrivit planului de dezvoltare al acestor copii?
  2. Am făcut prezentări copiilor, acoperind toate domeniile prezente în albumele mele?
  3. Am îndrumat copiii spre materialele prezentate anterior, oferindu-le în același timp libertatea de a alege cu ce să lucreze?
  4. Am fost atentă să nu devin un obstacol în calea copiilor și să le ofer ajutorul doar atunci când este imperios?
  5. Am reușit să observ felul în care lucrează copiii și felul în care interacționează unii cu alții?

Dacă răspunsul la aceste întrebări era „da”, mă relaxam, căci știam că sunt pe drumul cel bun. Dacă măcar la una din întrebări aveam dubii, mă reorganizam și încercam să adopt o altă strategie.

Și cum mai bine să faci asta, decât să reiei lectura cursurilor și să-ți aduci aminte de baza de la care e musai să pornești întotdeauna?

Astfel, vreau să scriu astăzi despre unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din teoria prezentată la curs și pe care am reușit să îl observ și să îl pun în practică la clasă.

Conceptul pe care mulți adulți îl consideră dificil este acela de a-i permite copilului să-și construiască propriul „eu”, propriul „sine”. Trăim cu impresia că, fiind adulți, bine crescuți și educați, deținem cunoștințele necesare și știm noi ce e bine și ce nu. Și pentru că noi am trecut deja prin toate etapele, vrem să le ușurăm munca celor mici și să le dăm informațiile pe bandă rulantă, să le arătăm ce și cum trebuie făcut și să îi corectăm pe loc, atunci când greșesc.

Nu vreți să știți de câte ori, în clasă, mi-am mușcat limba, ca să tac și să nu-i fac observație unui copil atunci când greșea. Sau de câte ori mi-am împreunat mâinile la spate, pentru a nu interveni atunci când un copil nu lucra cu un material așa cum îi prezentasem eu. Și de fiecare dată, în minte îmi răsunau vorbele: ”Face copilul un rău iremediabil? Strică materialul? Deranjează copiii din jurul lui?” Iar dacă răspunsul era „nu”, îmi luam agenda, notam observația și mergeam mai departe. La finalul zilei, citeam observațiile și știam cum să mă pregătesc pentru ziua următoare, pentru a-i arăta copilului cum trebuie să procedeze, fără a-l face să se simtă prost pentru că a greșit.

Atunci când acceptăm ideea că micuții își dezvoltă propriile interese singuri, reușim să ne dăm seama că motivația nu este ceva ce vine din exterior, din efortul adultului; ci din propria lor dorință și ambiție de a experimenta și a acumula cunoștințe. Ei nu au nevoie de panouri pe care să le afișăm lucrările, de recompense, de pedepse, competiție și teme. Nu au nevoie de note! La urma urmei, atunci când au învățat să meargă și să vorbească au făcut-o din proprie voință și nu pentru că a fost dorința adultului.

Într-un mediu Montessori, copilul este curios, vrea să descopere cât mai multe, vrea să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile.

În ultima zi înainte de această vacanță scurtă, am intrat în clasă la ora 8.00 și am văzut 5 copii la dulapul cu lanțuri, prinși într-o discuție în contradictoriu. Eu nici nu făcusem ochi bine, nu-mi băusem cafeaua iar ei deja dezbăteau probleme de matematică. Trei dintre ei nu înțelegeau de ce lanțul lung al lui 10, care este atârnat într-un cui, deșirat, are aceeași valoare cu un cub auriu care este poziționat deasupra lui. De unde și până unde are cubul acela auriu valoarea 1000? Că doar ei au lucrat cu lanțul lung al lui 10, au pus etichetele corespunzătoare… dar ce legătură are cubul cu lanțul? Iar ceilalți doi, încercau să le demonstreze legătura dar nu erau suficient de expliciți.

Credeți că mi-a mai ars de cafea? Am stat și i-am observat câteva minute și când am văzut că cei doi micuți au renunțat la idee, pentru că nu reușeau să se facă înțeleși, m-am dus spre ei și i-am întrebat dacă au nevoie de ajutor. Răspunsul a fost „da”, fapt pentru care am făcut o prezentare pe care nu o aveam în program. Și am vorbit despre pătratul și cubul unui număr cu niște copii de 7-8 ani. Și îi priveam în ochi și vedeam sclipirea, vedeam curiozitatea, vedeam interesul. Iar în mine era o explozie de sentimente! Nu-mi venea să cred cât adevăr există în cuvintele pe care le-am auzit la curs. Iar atunci când am văzut că au înțeles ideea și că pot explora mai departe fără ajutorul meu, am știut că nu mai era nevoie de mine și m-am ridicat. I-am observat în continuare și am văzut că exista același interes, chiar dacă adultul nu mai era acolo să îi supravegheze. Nu era nimeni în preajmă să le spună „hai, hai, calculează! Află cât face 6²!” dar ei asta făceau.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce vreau să subliniez prin asta este că micuții sunt curioși prin propria lor natură, nu au nevoie întotdeauna de un adult care să le spună ce și când trebuie să învețe. Dacă îi observi și le oferi impulsul necesar, ei sunt dornici să exploreze, să afle, să caute informații în cărți, să-și întrebe colegii mai mari și să le solicite ajutorul.

Eu nici nu eram în clasă când ei deja își manifestau curiozitatea și voiau să afle mai multe decât le arătasem eu într-o prezentare anterioară.

Este suficient să le dai cheile, iar ei își deschid propriile uși. E suficient să le stârnești interesul printr-o prezentare de 5-10 minute, iar ei vor aprofunda singuri. Iar atunci când se vor bloca în dreptul unei uși, nu vor ezita să-ți ceară ajutorul! Trebuie doar să le acorzi timp și încredere.

Aaa… și să-ți mai muști limba din când în când!

Clasa Prieteniei la început de drum

Nu-mi vine să cred că deja au trecut 3 săptămâni de când a început școala, de când am pășit cu micuții din Clasa Prieteniei pe un nou drum, unul încărcat de emoție, entuziasm și curiozitate, atât pentru ei cât și pentru mine.

Din primele zile am încercat să pun în aplicare cât mai multe dintre sfaturile pe care le-am primit la curs. Și poate că unii dintre voi vor spune că e prea devreme să fac vreo constatare, dar din punctul meu de vedere, fiecare pas pe care l-am urmat a avut efectul dorit.

This slideshow requires JavaScript.

Un lucru pe care l-am observat și despre care am vorbit în textul publicat anterior este că micuții nu fug de responsabilități. De la bun început am stabilit cu toții că este foarte important să avem grijă de mediul în care lucrăm, că ne place tuturor să pășim la prima oră în clasă și să vedem că este totul ordonat și curat. Și am încercat să dăm o notă distractivă activităților de îngrijire a clasei, nu să le privim ca pe o povară zilnică.

Astfel, eu și colega mea am făcut niște bilețele cu responsabilitățile zilei și le-am pus într-o cutiuță, iar copiii, când intră în clasă, extrag câte un bilețel și află care este sarcina lor în ziua respectivă. Și funcționează! În fiecare dimineață țopăie prin clasă întrebându-ne dacă pot extrage bilețelul, căci sunt curioși ce le va pica de data asta. Iar la finalul zilei, când avem activitatea de îngrijire a mediului, toți se transformă în niște albinuțe hărnicuțe și se apucă de treabă. Unul udă florile, altul aranjează scaunele la mese; unul aranjează cărțile în bibliotecă, altul aranjează materialele în dulapul de matematică; unul strânge covorașele și le așază la locul lor, altul are grijă de dulapul de biologie. Și tot așa. Iar dacă te oprești o clipă să-i privești, nu vezi pe chipul lor chin, supărare, oftică… vezi un zâmbet până la urechi și un strop de mândrie. Observi că într-adevăr fac asta cu plăcere, căci se simt implicați și nu mai văd clasa doar ca pe o sală în care trebuie să stea 7 ore pe zi și să învețe adunări și scăderi, ci ca pe o a doua casă.

Un alt lucru pe care l-am pus în aplicare și văd că dă roade este îmbinarea activităților mai intense cu cele relaxante. Atât eu, cât și colega mea Simona ne-am propus să îi încurajăm să facă abstracție de numărul de activități zilnice și să punem accentul pe calitate, nu pe cantitate. Dacă în anii precedenți, micuții erau încurajați să facă un număr minim de activități la matematică și limbaj și apoi să se concentreze pe alte domenii, anul acesta vrem să adoptăm o altă strategie, pe care am descoperit-o la curs.

Vom încerca să le îndreptăm atenția spre toate domeniile, în fiecare zi și să îi lăsăm să descopere singuri conexiunea care există între ele. Căci toate materialele Montessori și toate prezentările sunt în strânsă legătură, au continuitate și fac parte dintr-un „tot”. Așa cum ni s-a spus nouă la curs: fiecare ființă, fiecare obiect, fiecare fărâmă din această lume are un rol bine definit, are o poveste în spate și ne ajută să completăm un puzzle. Și cu fiecare piesă pe care o adăugăm la acest puzzle, pășim în direcția unei noi descoperiri, unor noi informații.

De aceea, micuții vor fi încurajați să își concentreze atenția pe domeniile pe care și le aleg pentru explorare în fiecare zi și vor putea, după fiecare activitate mai intensă, să își aleagă o activitate dintr-un domeniu pe care ei îl consideră mai relaxant. Iar ceea ce m-a uimit pe mine a fost că nu toți consideră relaxant doar să modeleze cu plastilină, să deseneze sau să picteze. Unii dintre ei se relaxează făcând o activitate la geometrie, alții la biologie și alții la geografie.

Și nu în ultimul rând, nu vrem să ne axăm doar pe cunoștințe, ci și pe a-i ajuta să se dezvolte din toate punctele de vedere cât mai armonios și natural. Fiecare micuț este unic, fiecare are propriul ritm și propriile interese iar noi vom face tot posibilul să-i încurajăm în direcția în care ei aleg să se îndrepte. Îi vom ghida și îi vom sprijini, dar cel mai important, îi vom ajuta să se ajute singuri, să devină independenți și să-și construiască propriul drum.