Aventuri în India – Întinsul rufelor și musafirii nepoftiți

Unul din lucrurile pe care l-am învățat la acest curs este că omul a fost construit de-așa natură încât să fie capabil să se adapteze la orice condiții. Iar teoria pe care am auzit-o în sala de clasă am putut să o trăiesc pe pielea mea, aici, în India.

Chiar dacă nu este prima oară când vin aici, chiar dacă știam cam ce mă așteaptă, tot am avut nevoie de două săptămâni să ies din starea de ”pilot automat” care m-a lovit din clipa în care am urcat în avion.

Nu cred că am fost 100% conștientă că am ajuns înapoi aici până într-o dimineață când am coborât în grădină, să-mi întind rufele pe sârmă. Am așezat frumos ligheanul în iarbă și cum stăteam și reflectam la nemurirea sufletului, aliniindu-mi lenjeria intimă pe culori, de la mare la mic, am văzut cu coada ochiului o mișcare ciudată în stânga mea.

Am întors capul, cu viteza melcului turbat, în direcția respectivă și am văzut-o. Draga de ea, maimuțica, se așezase la 3 metri de mine, în iarbă și mânca o banană, admirându-mi chipul împietrit.

Nu mă înțelegeți greșit, îmi sunt dragi maimuțele! Dar auzisem de tura trecută că ele nu au la fel de mult drag de noi și dacă nu le place un amănunt la vestimentația noastră (de exemplu, culoarea roșie) sau consideră că nu ne mișcăm destul de suav și gingaș, ne pot ataca. Iar unghiuțele lor nu sunt așa finuțe!

Am înghițit în sec, am întors privirea la loc și am băgat viteza a doua la întins rufe pe sârmă. La urma urmei, nu puteam să fug și să las rufele acolo, căci ușa de la casă era fix în direcția maimuței. Trebuia să aștept să plece! Și mă rugam să plece în direcția opusă.

Mai puneam un tricou și un cârlig, mă mai uitam să văd dacă nu cumva maimuța a avansat spre mine. Mai puneam o cămașă, mai aruncam o privire. La un moment dat am început să prind mai multe lucruri cu același cârlig, doar să termin mai repede.

Și după ce am atârnat ultima pereche de chiloți, am întors privirea și ghici ce? Maimuța nu mai era!

Atunci a fost momentul când m-am panicat și mai tare, căci mi-am dat seama că lăsasem ușa deschisă la casă. Am luat repede ligheanul de jos și am fugit spre ușa de la intrare. Nu se vedea nici urmă de maimuță! Am făcut un pas înăuntru, am băgat doar capul și am scanat încăperea. Nimic! Am mai făcut un pas și am mai dat un “scan”. Nimic!

Acum stăteam și mă gândeam: dacă era o pisică, încercam cu pis-pis; dacă era cățel, încercam cu hai, cuțu-cuțu! Dar e vorba de o maimuță! Cum naiba să o strig? Hai, maimu-maimu? Hai la banană? Unde te-ai băgat, fi-ți-ar coada să-ți fie?!  

Mi-am făcut o cruce cu limba în gură și am intrat în mijlocul încăperii. M-am uitat peste tot. Nimic! Am intrat și în bucătărie, m-am uitat pe la oale, țucale, frigider. Nimic!

”Dă-o în mama ei, a plecat în altă parte înseamnă!” mi-am zis și m-am dus să închid (și încui) ușa de la intrare. Am pus mâna pe clanță și când am ridicat privirea am văzut-o. Stătea țanțoșă pe gardul de vizavi, cu un alt fruct în mână și mai că făcea pe ea de râs. Bine, poate a fost doar imaginația mea, dar avea dantura expusă în așa hal încât asta am crezut. Că râde de mine și de panica pe care o trăiesc.

Am mai înghițit o dată în sec și am închis ușa. Am încuiat-o bine și am urcat înapoi în cameră. Și pe măsură ce urcam scările, în mintea mea era: ”Uite, mă! Noi ne facem griji doar dacă vine ploaia și ne udă rufele de pe sârmă! Aici trebuie să te gândești și la varianta în care vine maimuța și-ți fură chiloții!”

Sursa foto: washingtonpost.com

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: