Geografia în sistemul Montessori

Când am primit propunerea de a face cursul Montessori pentru învățământul primar, prima mea grijă a fost referitoare la domeniile Geografie și Istorie. De ce? Pentru că nu mi-au plăcut de niciun fel. Nici în gimnaziu, nici în liceu. Nu vreau să arunc vina pe profesori, nu vreau să arăt cu degetul, dar pentru mine a fost un chin să învăț la aceste două materii. Și asta pentru că eram nevoită să învăț pe de rost o mulțime de ani, de nume, de statistici și altele. Trebuia să învăț ca papagalul, deși în oglindă nu vedeam nici urmă de pene!

Așa că am fost un pic speriată de aceste două domenii, când am început cursul în India. Numai că, de la prima prezentare din Geografie, teama a început să-mi dispară, iar părerea a început să mi se schimbe. Orice domeniu poate fi minunat dacă ușa spre el e deschisă la timp și nu te împinge nimeni de la spate să-i treci pragul.

Acum, că am ajuns la finalul cursului, multe lucruri au început să se lege și mă trezesc de multe ori că exclam: ”Aha! Deci asta-i legătura!”, în timp ce învăț pentru examene.

Astăzi vreau să vă vorbesc un pic despre cum este introdusă Geografia în universul copiilor din învățământul primar, în sistemul Montessori.

După cum am mai specificat, copiii din planul al doilea de dezvoltare (6-12 ani) au o curiozitate de nestăpânit față de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, în lume, în Univers. Uneori, nu prea reușim să vedem asta, căci suntem prea preocupați să ne axăm pe ceea ce am vrea NOI să îi intereseze pe copii – dar asta e o altă poveste. Copiii vor să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile. Și le place la nebunie să nu le dezvălui tu toate informațiile, ci doar să le dai un indiciu și să-i lași pe ei să descopere mai departe. Dar și aici e un schepsis: trebuie să le stârnești interesul, atunci când le oferi prezentarea. Dacă nici ție nu-ți place ușa pe care o deschizi, să nu te aștepți ca micuțul să fie curios de ceea ce e în spatele ei!

De aceea, pentru Geografie, Maria Montessori a venit cu o primă poveste, pentru a le oferi copiilor o viziune de ansamblu asupra întregii lumi. A vrut să le ofere întregul Univers și pentru că era conștientă că Universul nu o să încapă niciodată într-o sală de clasă, a ales să îl prezinte apelând la imaginația copiilor. Și cred că suntem cu toții de acord că micuții au o imaginație debordantă la vârsta asta! Nu îți trebuie niciun curs ca să observi acest lucru.

Povestea apariției Universului îmbină știința cu religia, oferindu-i copilului oportunitatea de a alege ce să creadă. Este menționată o putere divină, este discutată și dezbătută existența ei dar nu este stabilită nicio concluzie universal valabilă. Iar pe parte de știință, este prezentat modul în care a luat naștere planeta noastră, dintr-un nor imens de praf și gaz care se învârtea în jurul soarelui. Dar totul este prezentat sub forma unei povești – există personificări și scene memorabile introduse cu ajutorul unor planșe (Dansul elementelor) sau experimente (Eruperea vulcanului). Însă, ideea subtilă pe care încercăm să o sădim este că fiecare lucru din lume are un rol bine stabilit și urmează niște legi nescrise, care îi permit să interacționeze cu celelalte lucruri și să păstreze echilibrul și armonia.

Povestea apariției universului este un punct de pornire pentru copii. Următoarele prezentări au toate legătură cu această primă poveste. E ca și cum le-ai oferi copiilor o imagine și apoi, progresiv, ai mări imaginea și ai începe analiza detaliilor. Mai pe românește, în loc să deschizi manualul și să predai niște lecții în funcție de cuprins sau planificare, pleci de la o imagine de ansamblu și îl îndrumi apoi pe copil să conecteze la acea imagine toate informațiile pe care i le prezinți în continuare. Astfel, toate prezentările vor avea legătură între ele și copilul va face conexiunile singur.

Geografia este explorată de către copil cu ajutorul poveștilor, jocurilor, demonstrațiilor și experimentelor. Unele concepte sunt introduse cu ajutorul unor planșe care stimulează imaginația copilului, altele sunt dovedite pe loc cu ajutorul experimentelor.

Și ce poate fi mai interesant decât să ai posibilitatea să descoperi de unul singur cum funcționează legile Universului? Să observi efectele rotației și revoluției planetei noastre și cum afectează ele alegerile pe care le-au făcut oamenii de-a lungul timpului. Cum au influențat decizia lor de a-și stabili domiciliul și de a-și satisface nevoia de hrană, de exemplu? Cum au luat naștere râurile și cum au influențat ele așezările umane?

Iar atunci când micuțul va înțelege că orice lucru din lume își urmează propriile legi și că astfel ajută la menținerea acelui echilibru din Univers, va realiza că „legea” nu trebuie privită ca pe o constrângere, ci ca pe ceva ce ne ajută să trăim în armonie. Și va dori și el să contribuie la această ordine!

Schimbare de strategie – câteva lecții de care am avut parte în India

De când sunt aici, în India, nu doar că am descoperit lucruri uimitoare legate de curs și cum să ghidez copiii în a-și găsi drumul propriu dar am luat și câteva palme, ce-i drept metaforice, peste ceafă, care m-au trezit la realitate și m-au făcut să îmi dau seama că nu toate zâmbetele sunt sincere și că uneori nu e bine să te dai peste cap pentru oricine pare să fie ”de treabă”.

Nu e ca și cum nu am avut parte de oameni cu două fețe până acum dar am trăit cu impresia că, dacă suntem la un curs Montessori, la care se presupune că ne dorim cu toții să schimbăm lumea și să o îmbunătățim, cu ajutorul micuților pe care îi ghidăm, toți vom fi din aceeași oală, fiecare va munci din greu în pătrățica lui și-și va vedea de treabă și va ploua cu bunătate și fericire în jurul nostru.

Cum ar spune Lorelai Gilmore: ”Oh, little child!


“I’ve had a business epiphany. It’s like I’m Bud Fox, saying, “Thanks for the lesson, Mr. Gekko.” The Lorelai you knew is dead. Remember her? The eager to please, fresh of face? She thought that success in business meant working hard, applying yourself, and respecting your coworkers, and she preached that to others – oh, little child. It’s about scratching backs, my friend, and kissing things – I won’t be graphic. It’s dirty, that’s what business is. It’s smoke-filled back rooms with exposed pipes and shady players chewing on fat cigars and twirling their dirty mustaches. And when you go into those rooms, you can’t be a milquetoast muppet. You have to have pointy teeth and jaws that snap. The meek shall not inherit the earth”
—Lorelai Gilmore (Gilmore Girls 4×04)

Dar să încep cu partea bună a lucrurilor: sunt extrem de recunoscătoare că am venit aici, pentru că altfel poate nu aș fi reușit niciodată să descopăr ceea ce-mi place, să fac un salt spre un viitor mai bun și mai productiv. Dacă nu aș fi venit aici, nu aș fi aflat atâtea informații interesante și utile. Nu aș fi experimentat dorul de casă, de oamenii dragi, de lucrurile mărunte care îmi condimentează viața. Și poate că nu aș fi știut niciodată cum e să fii singur în cu totul altă lume, cum e să fii nevoit să iei decizii spontane, să fii independent și să acționezi în așa fel încât să-ți fie ție bine și să poți merge mai departe.

Și pentru că majoritatea lecțiilor pe care le primim nu sunt gratuite, ca să ajung la toate concluziile astea a fost nevoie să trec printr-o serie de momente neplăcute, care m-au făcut să apreciez altfel ceea ce am deja acasă.

Am învățat că, doar pentru că tu te ții de cuvânt și consideri asta ca pe o dovadă de bun simț față de omul căruia i-ai dat cuvântul tău, asta nu înseamnă că toți oamenii gândesc la fel! Uneori e mai simplu să joci cartea ”Uitucul” și să spui: ”Chiar nu știu despre ce vorbești! Nu-mi aduc aminte despre ce e vorba.” Păi să te ții de toate promisiunile nu e chiar așa ușor. Trebuie să depui niște efort, să apelezi la niște timp liber și dacă mai e vorba și de niște bani, e clar că nu merită să te stresezi prea tare.

Am mai învățat că vorba românului cu ”îi dai un deget, îți ia toată mâna” e 100% adevărată. Dacă omul a fost obișnuit să profite, va profita la maxim! Și o va face cu zâmbetul pe buze, privindu-te fix în ochi. Nu va ezita să-ți testeze limitele și va juca și el o carte foarte valoroasă: ”Victima”. Și uite așa te vei trezi la fundul sacului, fără să-ți dai seama când și cum s-a golit.

O altă lecție care m-a izbit peste ochi a fost că dacă tu oferi respect, nu e musai să-l primești și înapoi. Păi, da cum? Și ce dacă tu ai alte obiceiuri și mi le respecți pe ale mele? Unde scrie că respectul trebuie să fie reciproc? Dacă tu ești fraier și nu vrei să-l deranjezi pe cel de lângă tine și îți vezi de treaba ta, nu e literă de lege că vei primi și tu același tratament. Stai liniștit, în banca ta și nu te mai chinui! E mai simplu să ignori, să-ți pui niște muzică bună în căști și să faci abstracție! Când cel de lângă tine uită să fie om,  joac-o p’asta: “Indiferență”.

Și știați că subiectul „bani” poate cauza o schimbare radicală chiar și în cei mai blânzi și calzi oameni? Eu aveam o bănuială dar nu descoperisem nicio dovadă clară până acum. Toate sunt bune și frumoase până când trebuie să scoată portofelul la înaintare. Atunci s-a rupt filmul! Brusc, devii un rahat de om care îndrăznește să ceară bani pe un serviciu oferit. Păi da cum îți permiți? N-ai auzit de bunătatea sufletului și arta de a împărți cu alții tot ce ai? Ești un om zgârcit și o să ajungi în iad!

Și la început am fost frustrată. Chiar mă afectau reacțiile acestea, mai ales pentru că eu știam că nu cer nimic din ce nu aș oferi la rândul meu. Așa fusesem crescută și educată: să ofer respect, înțelegere, să îmi văd de treaba mea și să nu îl deranjez pe cel de lângă mine, să îmi gestionez banii și bunurile în așa fel încât să îmi fie bine dar să îi ajut și pe alții, la nevoie, și chiar credeam că și restul lumii face la fel. Dar nu e așa deloc! Fiecare își vede interesul și atât! Iar dacă dai dovadă de slăbiciune, nu va aprecia nimeni că ești bun și te va lăsa în pace. Nu, se va profita cât cuprinde!

Așa că uneori trebuie să îți pui un scut pe tine și să schimbi strategia. Să afișezi și tu un zâmbet sarcastic și să mai tai din bunătate, că ce-i mult strică! Să îți vezi propriul interes și să-i lași pe ceilalți să se descurce cum pot, căci la urma urmei nu ai luat pe nimeni de crescut. Să accepți că așa le este felul și că nu poți tu să schimbi un om care atâția ani s-a descurcat în viață profitând de orice ocazie la maxim. Oricâte argumente valide ai aduce, gândirea lui nu se va schimba în veci și nu va fi niciodată similară cu gândirea ta.

Uneori trebuie să joci tu cartea „două fețe”, să zâmbești atunci când, de fapt, ai vrea să îi spui vreo două; să nu mai pui la suflet și să încerci să supraviețuiești de pe o zi pe alta, să faci în așa fel încât să îți fie ȚIE bine în primul rând și să te încarci cu energie pozitivă, concentrându-ți atenția doar pe oamenii care știu să fie oameni. La urma urmei, karma nu scapă pe nimeni din vedere. Așa cum îți așterni, așa vei dormi! Roata se întoarce și toate celelalte zicale care scot în evidență faptul că dacă nu respecți persoana de lângă tine, la un moment dat vei primi și tu același tratament!

Linia de sosire – final de cursuri în Hyderabad, India

Ieri a fost ultima zi de curs. Și pentru că toată această perioadă a fost încărcată de un amalgam de sentimente și emoții, m-am gândit să împărtășesc cu voi o parte din ele.

Chiar stăteam și râdeam cu colegii mei de casă aseară, căci toată lumea, când intră pe paginile noastre de Facebook, vede numai zâmbete, veselie, distracție, voie bună, toată lumea radiază de energie, de zici că suntem în vacanță aici, în India, și nu la un curs care ne solicită 99% din timp și atenție. De fapt, lucrurile nu stau tocmai așa. Ne și relaxăm, ne și distrăm, căci nu ar fi normal să stăm concentrați și serioși tot timpul. Și, oricum, nu asta e ideea într-o comunitate Montessori.

Numai că în marea majoritate a timpului suntem ca niște roboței, cu post-it-uri lipite și pe frunte și veșnic cu câte un marker evidențiator în mână, gata să subliniem orice idee strălucită ne apare în fața ochilor.

Până ieri chiar parcă am fost băgați în priză: dacă nu era o temă de predat, era un album, dacă nu era un album, era o temă și tot așa. Ba eram în fața laptopului, tastând idei și rezolvând cerințe, ba eram la imprimantă, încercând să imprimăm și reimprimăm cursurile în așa fel încât să încapă într-un biblioraft, fără să le îndesăm cu picioarele, ba eram călare pe vreo masă, numerotând cu pixul paginile albumelor Montessori.

P.S: 7 albume >  aprox. 4000 de pagini. Faci scurtă la mână, nu alta!

Iar dacă mai primeai comentarii de la vreun cititor că trebuie să refaci vreo temă sau să corectezi câte ceva la album și să-l mai predai o dată, te apuca nebuneala. Căci lucrurile se desfășurau în felul următor:

În fiecare săptămână, marțea, fiecare dintre noi trebuia să predea pe un stick usb, o temă legată de toate cursurile din săptămâna anterioară (undeva la vreo 50 de pagini pe săptămână). Kathy, soția lui Greg, avea grijă să adune toate temele și să le trimită, mai departe, unor cititori – profesori Montessori, din India – care ne lecturau temele și ne trimiteau înapoi un soi de fișă de “evaluare” a temei, cu comentariile aferente. Dacă totul era în regulă, pe fișa ta erau bifate toate subcapitolele temei și, eventual, aveai comentarii pozitive. Dacă ceva nu era cum trebuie, cititorii te puneau să refaci anumite părți din temă și să o retrimiți cât mai curând posibil.

Iar tema consta în rezumatul prezentărilor, rezumatul capitolelor, notițe personale și ilustrații ale prezentărilor. Eu sunt foarte mulțumită căci, pe lângă multe altele, de când sunt aici, am învățat și cum să fac ilustrațiile materialelor și prezentărilor pe calculator – ceea ce la începutul cursului mi se părea aproape imposibil!

Cam același procedeu era și cu albumele. Îți pregăteai frumușel albumul, îl lăsai la școală, un grup de cititori venea și verifica toate albumele din ziua respectivă, iar la finalul zilei, te duceai și vedeai dacă a fost aprobat. Dacă era aprobat, îl luai acasă și țopăiai de bucurie pe drum. Dacă ceva nu era în regulă, trebuia să-l iei cu tine acasă, să modifici ce nu era bine și să-l aduci înapoi pentru o nouă verificare, cât mai repede.

Eu, una, sunt foarte mândră de mine, căci nu am fost nevoită nici măcar o dată să refac vreo temă sau să modific ceva la vreun album. Toate comentariile au fost pozitive și încurajatoare. Chiar mi-au dat forță și curaj să merg mai departe și să ajung până aici. Da, știu, laudă-mă gură, că ți-oi da friptură! Dar dacă nu eu, atunci cine? Toți colegii zic că sunt norocoasă, nu zice nimeni că am muncit de mi-au ieșit ochii! 😊)

Ideea pe care vreau să o subliniez e că nu este un curs ușor! Este un curs minunat, este foarte interesant, îți deschide ochii și te face să vezi anumite legături din această lume, pe care nu le-ai fi descoperit altfel. Te face să îți dorești să privești doar partea pozitivă a lucrurilor, să contribui la ea și să-i încurajezi și pe alții să o facă!

Dar nu este ușor deloc! Cine trăiește cu impresia asta, habar n-are cât se înșală. E nevoie de muncă, de implicare, de voință și ambiție. Și chiar și atunci când simți că nu mai poți, că e prea mult, că e prea greu, că timpul e prea scurt și totul e din pripă și simți că nu mai faci față, trebuie să faci un duș rece, să-ți dai două palme și să mergi mai departe. Și, da, uneori e nevoie să pui tot deoparte: cursuri, notițe, caiete, pixuri, dosare; să-ți iei laptopul în pat, să intri pe Netflix și să râzi cu lacrimi la o comedie sau să plângi cu nasu-n pernă la o dramă siropoasă.

Iar ieri, când Greg a spus: ”Și acesta a fost ultimul nostru curs.”, un val de emoție ne-a izbit pe toți. Lacrimi ne-au curs pe obraji și un soi de nod ni s-a pus în gât. Pentru că toți am făcut eforturi ca să ajungem aici și să facem față tuturor provocărilor și toți ne-am dedicat 100% acestui curs! Și acum se apropie de final.

Mai avem 3 examene scrise săptămâna viitoare și o zi de examinare practică (6 sesiuni de câte 30 de minute fiecare, într-o singură zi) și aventura din Hyderabad, India se încheie.

Ce urmează acum? Mai multă cafea, mai puțin somn. Multe dușuri reci, stat între patru pereți, sub aerul condiționat, mâncat fructe și băut multă apă și, bineînțeles, stat cu nasul în cursuri până ajungem să le visăm.

Țineți-mi pumnii pe 13, 15,16 mai pentru examenele scrie și 31 mai pentru cele orale!

3 lucruri esențiale – mișcare, comunicare, libertate

Uneori mă gândesc la orele petrecute în școală, cu fundul lipit de bancă, căci nu aveam voie să ne ridicăm așa când aveam noi chef, cu gândurile încuiate în minte, căci nu aveam voie să ni le exprimăm fără să ridicăm o mână în aer și să fim numiți și cu spatele cocoșat, căci după primele 3 ore deja nu-ți mai venea să te gândești la sănătate și să-ți mai controlezi poziția. Apoi mă gândesc la acest nou sistem pe care l-am îmbrățișat, sistemul Montessori, și îmi dau seama că așa ar fi trebuit să fie dintotdeauna orice sistem de învățământ, dacă adulții s-ar fi oprit pentru o secundă și ar fi observat copiii. Dacă ar fi lăsat pentru câteva clipe ideea de a ”îndopa cu informații” deoparte și ar fi văzut care sunt caracteristicile copiilor la diferite vârste, ar fi realizat cât de ușor este să îi ghidezi spre a învăța, spre a se dezvolta armonios și spre a-și fructifica potențialul.

Poate ar fi văzut că micuții au o energie fără măsură și nu ar mai fi încercat să-ți țină blocați în bănci 50 de minute din 60. Da, copiii în planul al doilea de dezvoltare (6-12 ani) dau dovadă de o rezistență și o energie extraordinară. E normal ca pe noi, adulții, să ne copleșească, căci nouă ne trebuie 5 cafele pe zi ca să facem față cu brio la toate sarcinile. Dar lor nu le trebuie nimic! De ce? Pentru că așa este în natura lor! În natura noastră, a oamenilor, la urma urmei; căci și noi am fost copii și ar trebui să ne aducem aminte de clipele când alergam ca bezmeticii prin parcuri și prin spatele blocului și ne cocoțam în cel mai înalt copac.

De asemenea, ar trebui luat în vedere instinctul pe care îl au de a forma grupuri, de a socializa, de a lega prietenii. Copiii își construiesc propria lor comunitate în miniatură și au nevoie de asta pentru a progresa. Vor să interacționeze cu alți copii, vor să lucreze împreună și să încerce pe pielea lor regulile societății din care fac parte. Dacă stăm și îi observăm puțin în aceste grupuri, vom vedea cum fiecare membru al grupului dobândește un statut, cum dau dovadă de loialitate și chiar dacă apar conflicte între ei, sunt capabili să și le rezolve singuri și să se poarte, apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînțeles, asta dacă adultul își poate mușca limba și nu intervine!

O altă caracteristică importantă, pe care unii adulți nu prea vor să o ia în considerare, este dorința de a lucra intens pe ceva ce îi pasionează. Maria Montessori a numit-o ”Great Work”. Ca să explic, pe românește: în loc să facă 100 de adunări cu trecere peste ordin și să umple caietul, preferă să aleagă două numere ”kilometrice” și să petreacă jumătate de oră – o oră, adunându-le pe acelea – cu sau fără material Montessori.

Dar asta se întâmplă doar dacă noi le dăm libertatea de a face această acțiune, dacă le permitem să-și urmeze ritmul și să-și ducă activitatea la bun sfârșit și nu le impunem altceva! Și am văzut asta pe propria mea piele:

Când le-am spus copiilor că ar trebui să facă minim 3 adunări cu un material, le-au făcut pe acelea 3 și au abandonat misiunea. Când am încercat să le stârnesc interesul și să le propun activități, jucând puțin teatru (da, e permis să faci asta și funcționează!): ”Sunt curioasă care sunt cele mai mari numere pe care le poți aduna cu acest material!” sau ”Eu nu cred că este posibil să umpli o pagină cu adunări de acest tip!”, ghiciți ce! Au făcut asta toată ziua și cu entuziasm în privire! Iar când terminau o adunare cu numere formate din 10-12 cifre și veneau la mine să-mi arate, nu pot să descriu sclipirea din ochișorii lor. Reușiseră! Era o victorie pentru ei! Era acea muncă măreață de care vorbea Maria Montessori.

Și există o reacție generală a adulților, la astfel de momente:

”Ai pierdut toată ziua făcând doar asta?” – pentru că refuză să observe ce a făcut, de fapt, acel copil și cum și-a folosit gândirea, imaginația și logica pentru a finaliza acea activitate. Nu a făcut „doar asta”, ci a făcut „ASTA”!

Era o vorbă românească: ”Decât mult și prost, mai bine puțin și bun!” Numai că este foarte dificil să ne scoatem din cap ideea că la școală trebuie să scrii mult! Să umpli pagini, să dai din mână până nu-ți mai simți buricele degetelor. Și ne concentrăm atât de mult pe această idee de „scris în caiet” încât uităm de cealaltă parte esențială: vorbitul – comunicarea.

”Cine are cu adevărat nevoie să exerseze vorbitul în școală? Și cine vorbește cel mai mult, de fapt? Exact! Copiii au nevoie dar profesorul e cel care vorbește!” (John Holt –”How children learn”)

Nu vi se pare un pic ciudat că ne axăm atât de mult pe acest scris în caiet, scris frumos, scris caligrafic, scris, scris, scris… și uităm puțin de vorbit? Apoi ne plângem pe la colțuri: „uite, dom’le, îl întreb ceva pe Costeluș și nu e în stare să lege două cuvinte!”.

Păi cum să lege oare cuvintele acelea dacă nu a exersat comunicarea? Dacă mereu i s-a spus să tacă și să se concentreze pe ce „are de făcut”? Cum să fie dornic și entuziasmat să-și exprime părerea când, de fiecare dată când a vrut să facă asta, i s-a atras atenția că vorbește prea mult, în loc să termine activitatea mai repede și să treacă la următoarea, că trece ziua și n-a făcut nimic!

Mă aprind în scris și n-ar trebui, dar jur că uneori ar trebui să ne uităm în oglindă și să ne dăm două, trei palme! Cum să le cerem copiilor să vorbească doar în șoaptă sau să tacă din gură? Noi facem asta când suntem la muncă? Vorbim în șoaptă cu colegul, colega? Sau nu vorbim unul cu altul toată ziua și ne concentrăm doar pe sarcini? Haideți să fim serioși!

Acum două zile, Greg ne-a vorbit despre importanța comunicării în viața micuților și ne-a spus clar și răspicat: ”Dacă intri într-o clasă Montessori de 6-12 ani și e gălăgie de nu poți să te înțelegi cu omul de lângă tine, e o problemă. Dacă intri într-o clasă Montessori și e liniște de-ți auzi respirația iar copiii vorbesc doar în șoaptă, iar e o problemă!”. Iar dacă omul ăsta care are atâta experiență în spate în sistemul Montessori spune că trebuie să îi lăsăm pe copii să comunice între ei, căci face parte din procesul lor de dezvoltare, înseamnă că știe ce zice!

Problema e că noi nu prea știm definiția cuvântului „gălăgie”. Ar trebui să o citim, din dicționar, în fiecare dimineață, când ne bem cafeaua. 😊

În concluzie, NU e bine ca micuții să tacă din gură, să stea cu fundul lipit de scaun, să facă doar activitatea pe care o au în față și să scrie până le amorțește mâna pe stilou! Micuții ar trebui să facă activități care necesită mișcare, comunicare și socializare!

3 cuvinte care m-au trezit la realitate – ”I kill people!”

Când ai de stat câteva ore bune într-un aeroport, ce poți să faci altceva decât să te plimbi, să te mai oprești la câte un magazin și să arunci câte o privire la produsele expuse sau să te oprești la un local, să bei ceva? Exact! Nu prea ai de ales!

Așa că asta am făcut și eu când am ajuns în Dubai. Nu am mai părăsit aeroportul, ca tura trecută, căci aveam de stat doar 5 ore, nu 23. Și cum mă plimbam eu așa, semi-trează, semi-conștientă, am ajuns în față la Hard Rock Cafe. Eram convinsă că prețurile din meniu îmi vor șoca pupila, dar pentru că eram foarte curioasă cum este înăuntru, am zis “de ce nu?”. Am întrebat-o pe colega mea dacă ar vrea și ea; a acceptat, așa că am pășit cu încredere și ne-am așezat la bar.

Nu mi-am luat nimic cu alcool, căci am vrut să mai prind avionul următor, dar am ales un cocktail foarte interesant cu mango, portocale și mentă. Și cum mă uitam eu în jur, admirând o chitară roșie de pe un perete, un tip mic de statură, slab și blond se așază la bar lângă noi și ne întreabă de unde venim.

Îi răspundem politicos că suntem din România și că suntem doar în tranziție aici, căci plecăm în India, moment în care individul ridică o sprânceană și ne întreabă cu ce ocazie? Îi povestim pe scurt, la care el se uită părintește la noi și spune: ”You are responsible with our future!”.

Nu știu dacă de la oboseală sau de la faptul că eram pe ”pilot-automat”, dar m-a bufnit râsul. În clipa aceea nu prea mă simțeam responsabilă cu viitorul omenirii. În clipa aceea îmi doream să fac stânga împrejur și să plec înapoi acasă. Gânduri precum „ce naiba a fost în capul tău?” și ”ai luat-o razna de tot!” îmi bântuiau mintea. Nu eram în pielea mea deloc!

Poate oricine altcineva ar fi renunțat la discuție după reacția mea dar tipul respectiv s-a mutat cu un scaun mai aproape de mine și a continuat: „You are amazing for having the patience to work with children! Children are the future. I wish I could have that patience and I wish I could have that job!”

Am mai sorbit un pic din cocktailul meu și pentru că bloggerul adormit din mine bătea în țeavă, ros de curiozitate, am întrebat:

”Why do you say that? What do you do?”

Și atunci au venit vorbele pe care nu credeam că o să le aud vreodată live, de la cineva:

”I kill people!”

Astfel de scene văzusem doar în filme. Dintre toate lucrurile care ar fi putut să le spună, alesese cuvintele care pot băga spaima în tine în mai puțin de o secundă. Am înghițit în sec și, probabil ochii mi s-au mărit și obrajii mi s-au înroșit, căci de data asta l-a bufnit râsul pe el.

Am întors privirea spre colega mea și am văzut că și ea era la fel de intrigată de răspunsul lui. Pentru o clipă am crezut că nu am auzit bine și că oboseala mă face să îmi imaginez lucruri care nu sunt reale.

Dar el a continuat:

”Yes, I kill people for a living.”

Apoi ne-a zis că este soldat și că abia s-a întors din Afghanistan. Ne-a spus cât de greu este să fii pus în situația de a-ți salva pielea și de a apăsa pe trăgaci, pentru a nu fi tu ăla care pică lat la pământ. Și a ținut să ne sublinieze, de fiecare dată, cât de norocoase suntem noi că avem profesia asta și că în mâinile noastre stă să mai schimbăm ceva prin intermediul generațiilor viitoare.

Nu sunt eu genul foarte credincios, nu îmi verific horoscopul în fiecare dimineață, nu îmbrățișez copacii și nu aprind lumânări, prea des, la biserică. Dar cred că în noaptea aceea, aveam nevoie de cuvintele acelui om, ca să pot să merg mai departe. Și cred că cineva acolo sus, mi l-a pus în cale, ca să mă trezească la realitate și să mă scoată din starea de anxietate care mă cuprinsese în totalitate.

Am inspirat adânc și am luat decizia. Va fi greu, vor fi 3 luni care îmi vor părea că nu se mai termină, dar va merita efortul! Când mă voi întoarce, voi face tot ce-mi stă în putință pentru a ghida copiii în a aprecia tot ce-i înconjoară, în a respecta munca celor de dinaintea lor, în a respecta natura și oamenii și în a-și dori să contribuie în bine la schimbarea lumii.

Poate că sunt doar o picătură în ocean, dar ”pic cu pic se face râul. Strop cu strop se face marea!”

Aventuri în India – Întinsul rufelor și musafirii nepoftiți

Unul din lucrurile pe care l-am învățat la acest curs este că omul a fost construit de-așa natură încât să fie capabil să se adapteze la orice condiții. Iar teoria pe care am auzit-o în sala de clasă am putut să o trăiesc pe pielea mea, aici, în India.

Chiar dacă nu este prima oară când vin aici, chiar dacă știam cam ce mă așteaptă, tot am avut nevoie de două săptămâni să ies din starea de ”pilot automat” care m-a lovit din clipa în care am urcat în avion.

Nu cred că am fost 100% conștientă că am ajuns înapoi aici până într-o dimineață când am coborât în grădină, să-mi întind rufele pe sârmă. Am așezat frumos ligheanul în iarbă și cum stăteam și reflectam la nemurirea sufletului, aliniindu-mi lenjeria intimă pe culori, de la mare la mic, am văzut cu coada ochiului o mișcare ciudată în stânga mea.

Am întors capul, cu viteza melcului turbat, în direcția respectivă și am văzut-o. Draga de ea, maimuțica, se așezase la 3 metri de mine, în iarbă și mânca o banană, admirându-mi chipul împietrit.

Nu mă înțelegeți greșit, îmi sunt dragi maimuțele! Dar auzisem de tura trecută că ele nu au la fel de mult drag de noi și dacă nu le place un amănunt la vestimentația noastră (de exemplu, culoarea roșie) sau consideră că nu ne mișcăm destul de suav și gingaș, ne pot ataca. Iar unghiuțele lor nu sunt așa finuțe!

Am înghițit în sec, am întors privirea la loc și am băgat viteza a doua la întins rufe pe sârmă. La urma urmei, nu puteam să fug și să las rufele acolo, căci ușa de la casă era fix în direcția maimuței. Trebuia să aștept să plece! Și mă rugam să plece în direcția opusă.

Mai puneam un tricou și un cârlig, mă mai uitam să văd dacă nu cumva maimuța a avansat spre mine. Mai puneam o cămașă, mai aruncam o privire. La un moment dat am început să prind mai multe lucruri cu același cârlig, doar să termin mai repede.

Și după ce am atârnat ultima pereche de chiloți, am întors privirea și ghici ce? Maimuța nu mai era!

Atunci a fost momentul când m-am panicat și mai tare, căci mi-am dat seama că lăsasem ușa deschisă la casă. Am luat repede ligheanul de jos și am fugit spre ușa de la intrare. Nu se vedea nici urmă de maimuță! Am făcut un pas înăuntru, am băgat doar capul și am scanat încăperea. Nimic! Am mai făcut un pas și am mai dat un “scan”. Nimic!

Acum stăteam și mă gândeam: dacă era o pisică, încercam cu pis-pis; dacă era cățel, încercam cu hai, cuțu-cuțu! Dar e vorba de o maimuță! Cum naiba să o strig? Hai, maimu-maimu? Hai la banană? Unde te-ai băgat, fi-ți-ar coada să-ți fie?!  

Mi-am făcut o cruce cu limba în gură și am intrat în mijlocul încăperii. M-am uitat peste tot. Nimic! Am intrat și în bucătărie, m-am uitat pe la oale, țucale, frigider. Nimic!

”Dă-o în mama ei, a plecat în altă parte înseamnă!” mi-am zis și m-am dus să închid (și încui) ușa de la intrare. Am pus mâna pe clanță și când am ridicat privirea am văzut-o. Stătea țanțoșă pe gardul de vizavi, cu un alt fruct în mână și mai că făcea pe ea de râs. Bine, poate a fost doar imaginația mea, dar avea dantura expusă în așa hal încât asta am crezut. Că râde de mine și de panica pe care o trăiesc.

Am mai înghițit o dată în sec și am închis ușa. Am încuiat-o bine și am urcat înapoi în cameră. Și pe măsură ce urcam scările, în mintea mea era: ”Uite, mă! Noi ne facem griji doar dacă vine ploaia și ne udă rufele de pe sârmă! Aici trebuie să te gândești și la varianta în care vine maimuța și-ți fură chiloții!”

Sursa foto: washingtonpost.com

Ideea de „educație cosmică” în sistemul Montessori

”Educație cosmică? Ce mai e și aia? Adică îi înveți de planete și stele?”

Nu de puține ori am întâlnit reacția asta atunci când povesteam cu entuziasm de metoda pe care am îmbrățișat-o cu atâta elan: Metoda Montessori. Prima oară am fost cât pe ce să bufnesc în râs. Însă, apoi m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că poate și eu aș fi pus aceleași întrebări acum câțiva ani, când nu aveam habar cu ce se mănâncă sistemul Montessori.

Așa că vă voi povesti astăzi puțin despre cum stă treaba cu această educație cosmică.

“Let us give [the Elementary child] a vision of the whole universe!” (Maria Montessori)

Da, le prezint copiilor informații și despre planete și stele, dar nu asta e ideea de bază. Educația cosmică se referă, de fapt, la viziunea pe care trebuie să ne-o formăm noi despre tot ceea ce se află în jurul nostru. E o metodă de a vizualiza și a analiza toți factorii care mențin ordinea și structura lumii înconjurătoare.

Există un echilibru în Univers și fiecare lucru/ființă are rolul său în menținerea acelui echilibru. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să existe o conexiune între tot ceea ce întâlnim. Ei bine, această educație cosmică îl ajută pe copil să descopere conexiunile existente, să conștientizeze importanța lor în menținerea echilibrului și să-și identifice propriul rol în această lume. Altfel spus, îi oferă copilului simțul responsabilității față de lumea înconjurătoare. Îi arată cum a contribuit fiecare lucru de pe lumea asta la dezvoltarea și evoluția vieții, în trecut; îi arată cum contribuie toate lucrurile/ființele în prezent și îl pune în situația de a se decide cum va contribui el, în viitor.

Sună măreț, nu? Asta pentru că și este!

Educația cosmică ne ajută să pornim de la o vedere în ansamblu și să dăm „zoom” pe detalii; să identificăm importanța fiecărui detaliu la realizarea imaginii de ansamblu de la care am pornit și să demonstrăm legătura puternică dintre toate aceste detalii.

Dar educația cosmică este potrivită doar copiilor care se află în planul al doilea de dezvoltare.

”Ce mai înseamnă și asta?” ați putea întreba.

Înseamnă că se potrivește doar caracteristicilor întâlnite la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani. Acești copii au o sete de cunoaștere mai accentuată decât copiii din alte planuri de dezvoltare (3-6, 12-18, 18-24), sunt curioși să afle ”Cum?” și ”De ce?”, au o imaginație debordantă și o nevoie acută de a o folosi, au un raționament logic pe care nu ezită să-l pună în aplicare, o capacitate mai mare de a abstractiza și, de asemenea, un simț al moralității foarte bine dezvoltat.

Educația cosmică ne ajută, de fapt, pe noi, adulții, să ghidăm copilul în direcția dezvoltării propriului potențial, în așa fel încât să evolueze armonios, să devină încrezător în forțele proprii și independent; să își dezvolte viziunea despre lume și abilitatea de a contribui la menținerea echilibrului din natură.

Educația cosmică este planul dezvoltat de Maria Montessori, pe care trebuie să-l urmeze orice adult care vrea să ghideze copiii de 6-12 ani în construirea propriului „sine”.

În această educație, important e să-i oferim copilului indiciile necesare pentru ca el să descopere singur toate legăturile care fac această lume să funcționeze și să evolueze; să fie recunoscător celor care au contribuit deja la ușurarea existenței noastre și să contribuie și el, la rândul lui, la construirea unui viitor mai bun.

Nu este important să cunoască „tot ce trebuie să cunoască un copil de vârsta lui”, nu este important să rețină toate informațiile pe care i le prezintă adultul, nu este important să le reproducă pe acestea.

Și, la urma urmei, nu asta ne dorim? Ca micuții să fie conștienți de potențialul lor și să-și dorească să trăiască într-o lume mai bună, să evolueze? Sau ne dorim ca la 8 ani să știe tot ce „trebuie” să știe un copil de clasa a II-a, la limbaj și matematică?

Sursa foto: pinterest.com

Micile detalii care fac diferența

E o senzație atât de ciudată când trebuie să-ți iei rămas bun de la o persoană dragă. Chiar dacă ai mai făcut-o înainte, chiar dacă știi deja cum e să ți se înmoaie genunchii, să-ți tremure vocea și să simți pământul cum îți fuge de sub picioare, tot nu poți fi suficient de pregătit, atunci când trebuie să spui „Pa pa! Ai grijă de tine! Ne vedem peste 3 luni.”

Dacă tura trecută am plecat în necunoștință de cauză, tura asta știam foarte bine la ce mă înham și cam cât de greu va fi. Poate că și acesta este unul din motivele pentru care momentele de la aeroport mi-au părut ca un pumnal înfipt în suflet. Nu am mai fost în stare să spun nimic, nu mai voiam să prelungesc agonia, voiam doar să plec, să ajung în India, să se termine cursul și să mă întorc înapoi.

 Așa că m-am rotit pe călcâie și am plecat. Dar pe măsură ce înaintam, simțeam podeaua ca pe o bandă de alergare, care mă trage înapoi în brațele celui pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Și continuam să merg…

Am trecut prin controlul de securitate și nici nu am tresărit când un domn de acolo m-a rugat să mă opresc și să deschid bagajul. L-am deschis, iar el a început să scotocească. Într-un final, a scos o sticlă de Dove și mi-a spus: „Nu aveți voie cu asta!”, după care a aruncat-o la gunoi. Am ridicat din umeri, am zâmbit și am mers mai departe.

Gândul îmi era tot în urmă…

Am prezentat pașaportul, am străbătut toate culoarele și am ajuns la o cafenea. Am comandat un corn, o cafea și două ape și am plătit cât pentru zece din fiecare. Nu mai conta nici asta… conta că urmează să mă urc într-un avion, să străbat mii de kilometri și să mă opresc pe alt continent, departe de toți oamenii dragi, de familie, de prieteni, departe de tot ce-mi este cunoscut și frumos.

Nu caut să-mi plâng de milă, nu asta e ideea. Vreau doar să subliniez cât de proști suntem uneori, căci nu apreciem clipele pe care le petrecem alături de cei dragi. Și cât de importante ni se par atunci când nu mai avem parte de ele!

Atunci când vine seara și nu mai primești îmbrățișarea și sărutul cu care erai obișnuită, îți dai seama cât de mult contau. Atunci când vrei să-ți pui capul pe umărul celei care ți-a dat viață și nu ai cum, conștientizezi cât conta doar sentimentul că poți oricând să faci asta. Chiar și atunci când sună alarma dimineața și nu mai auzi torsul motanului care te întâmpina la începutul fiecărei zile, realizezi cam cât îți lipsesc toate acele lucruri mărunte care fac diferența.

Poate ar fi totul prea frumos dacă am înțelege toate aceste lucruri și le-am percepe la adevărata lor valoare, atunci când avem parte de ele. Dar suntem atât de orbiți uneori, încât ne concentrăm atenția doar pe ceea ce nu funcționează, pe ceea ce trebuie reparat, schimbat, îndepărtat și nu pe ceea ce ne luminează viața.

Doar niște gânduri de aici, de la 5000 km depărtare…

Sursa foto: tinybuddha.com

Forever Clean 9 – 9 zile care te ajută să-ți schimbi stilul de viață

Știi momentul acela când te trezești dimineața, treci prin fața oglinzii, arunci un ochi și mergi mai departe, dar brusc simți nevoia să faci doi pași înapoi, să te mai uiți o dată și rămâi blocat în fața ei? Și nu de bine ce arăți!

Mai faci un pas spre oglindă, te apropii timid de ea și începi să te analizezi. Ptiu, drăcie, când au apărut fălcuțele  astea? Și parcă văd și un soi de gușă de pelican cum se formează sub bărbia-mi finuță. Și parcă dacă zâmbesc, totul devine mai pronunțat.

Începi să cobori privirea și parcă vezi cum talia-ți de viespe nu mai e unde trebuia să fie. A dispărut și ca prin minune, o burtică de graviduță în luna a treia s-a instalat în locul ei. Să nu mai vorbim de brațe și picioare, pe care nu le mai recunoști deloc.

Și, clar, te apucă nervii. Când? Cum? De ce?

Tot tu îți răspunzi apoi: zilnic, draga mea, când amâni băutul apei, mâncatul sănătos, la ore potrivite și fugi de sport ca dracu’ de tămâie. Te uiți fioros la reflexia ta și spui „De mâine schimb tot!”. Nu de azi, că deja a început ziua de câteva minute, Marte e retrograd, plouă afară și pisica pare supărată. Sigur n-o să-ți meargă bine dacă începi de acum. Mâine va fi momentul ideal!

Iar mâine treci prin fața oglinzii cu ochii-nchiși, te duci direct în baie, arunci un prosop pe cealaltă oglindă și îți vezi de viață. Și mai faci așa câteva săptămâni până prinzi curaj să te mai uiți o dată la tine și urci, din nou, în același carusel. Mâine, mâine, mâine…

Prin asta am trecut eu acum câteva săptămâni până când am zis STOP! Mâine acesta nu vine cu ambiția la pachet. Ambiția trebuie să pornească din mine.

Pachetul Clean 9 de la Forever Living

Drept urmare, m-am hotărât să încerc programul Clean9 pentru detoxifiere. Am pus lacăt la oalele cu mâncare, m-am aprovizionat cu verdețuri, carne de pui, fructe, legume și apă din belșug și am zis gata, 9 zile mă țin de treabă, fie ce-o fi!

Să vă povestesc un pic despre ce înseamnă acest program Clean9:

  • Este un program de detoxifiere care te ajută, pe parcursul a 9 zile, să devii mai suplu și mai sănătos. În doar 9 zile, vei elimina toxinele acumulate, care te pot împiedica sa asimilezi pe deplin nutrienții din hrană, vei reuși să-ți controlezi apetitul, te vei simți mai ușor, mai energic și chiar mai vesel.
  • Ce conține pachetul Clean 9? Păi, e simplu, 90% din ceea ce vei avea nevoie pe parcursul dietei și anume: 2 flacoane x 1l de Forever Aloe Vera Gel (ajută la detoxifierea tractului intestinal și la maximizarea absorbției nutrienților), 9 pliculețe de Forever Fiber (oferă un amestec brevetat de 5g de fibre solubile în apă, ce ajută la menținerea senzației de sațietate), 18 tablete Forever Therm (oferă un amestec puternic de extracte din plante și vitamine care pot ajuta la susținerea metabolismului), 54 de capsule gelatinoase Forever Garcinia Plus (poate ajuta corpul să ardă mai eficient grăsimile și să suprime apetitul prin creșterea nivelului de serotonină) și 1 plic de Forever Live Ultra (o sursă bogată de vitamine și minerale cu 17g de proteine la fiecare porție).

Și acum voi înceta să mai dau copy paste din broșura Clean9 și vă voi spune povestea mea:

În prima zi, m-am trezit înainte să sune alarma și asta pentru că eram foarte entuziasmată să încep cura, să văd care-mi vor fi reacțiile, dacă mă voi simți mai energică, așa cum citisem în broșură, dacă voi leșina sau nu de foame, dacă voi simți nevoia de mai multă apă etc.

Am intrat în bucătărie și am luat micul dejun, constând în 2 capsule gelatinoase Garcinia. După 30 de minute, înainte de a pleca la serviciu, am băut 120 ml de Forever Aloe Vera Gel, un pahar de apă și am luat o tabletă Forever Therm cu alt pahar de apă.

Nu știu alții cum au dus la bun sfârșit programul dar eu am avut musai nevoie de alarmă pentru fiecare pas, cel puțin în primele 4 zile. Mai ales, muncind într-o clasă cu 28 de copii care necesită atenția ta în marea majoritate a timpului, eram convinsă că voi uita să iau vreo pastilă la un moment dat. De aceea, cu o seară înainte, am stat și am pus câte o alarmă pentru fiecare pas și bine am făcut!

Cum suna alarma, cum mă duceam în zona de bucătărie a clasei mele și luam pastilele, mai dădeam pe gât și vreo 2 căni de apă și mă întorceam la treabă.

Ceea ce m-a incomodat în primele zile a fost vezica mea, care într-o veselie îmi bătea în țeavă și mă trimitea în pas alert la toaletă. De fapt, era un semn bun, dar nefiind obișnuită să părăsesc sala de clasă atât de des, mi se părea ciudat.

O altă bilă albă a fost faptul că am ajuns acasă și eram tot plină de viață. Eu, care aterizam direct în pat, măcar vreo oră, două, zilnic, după muncă, am intrat în casă și am început să fac curat, l-am ajutat pe prietenul meu care avea o problemă cu laptopul și își prinsese urechile (chiar și el a fost surprins de ajutorul meu, căci în mod normal aș fi ridicat o sprânceană și aș fi făcut stânga împrejur, cu direcția somn) și m-am apucat de exerciții la aparatul meu ABS Generator.

În primele patru zile nu am simțit niciun disconfort. Din contră, parcă eram altă persoană, mai veselă, mai sociabilă, mai empatică. Nu mă mai deranjau lucrurile banale care în alte zile îmi măcinau nervii și mă făceau să mă transform.

În a cincea zi, însă, după ora prânzului, a început să mă doară capul puțin. Iar pe la 5 după-amiaza, am simțit pentru prima oară un gol mare în stomac iar starea mea generală nu mai era de bine. Acela a fost momentul în care am auzit drăcușorul de pe umărul stâng cum îmi șoptea: ”Vezi? Ți-am spus eu că nu o să reușești. Îți este foame. Cum să nu-ți fie? Ai mâncat în 5 zile cât mâncai la prânz într-o singură zi. Hai, du-te și atacă frigiderul!”. Numai că ceea ce nu știa drăcușorul meu era că îngerașul de pe umărul drept se ambiționase în așa hal, încât era dispus de orice ca să-l facă să tacă din gură.

Drept urmare, m-am întins în pat, am luat sticla de apă lângă mine și am așteptat să treacă momentul critic. Am apelat și la prietenul meu de nădejde, mărul și în 20 de minute mi-am revenit. Am hotărât să mă culc mai devreme în seara aceea, ca să evit alte momente critice iar a doua zi am fost din nou „fresh”.

O altă tentație a apărut când am plecat în excursie cu copiii. Am făcut un popas într-un loc minunat, unde se ținea un târg cu toate bunătățile din lume. De la slăbiciunea mea, telemeaua de oaie, la tobă, șunculiță afumată și șorici, toate ispitele erau acolo! Atunci a intervenit colega mea, Simona, care m-a luat de mâneca și mi-a spus: ”Nu ai voie! Nu te îneca precum țiganul la mal!”. Am depășit cu brio și momentul acela!

Nu vreau să mai lungesc mult povestea, cert este că am făcut cea mai bună alegere cu programul Clean 9. Pe lângă faptul că am eliminat toxinele din corp, am slăbit 2,5 kg și reflexia din oglindă nu mai este dușmanul meu, simt că am început să-mi formez un nou stil de viață. Nu mai mănânc orice, oricând, oricum! Am început să fac mișcare mai des, dacă nu în fiecare zi, măcar o dată la două zile, câte jumătate de oră. Deși prietenii îmi spuneau și înainte că sunt „disperată după apă”, acum ajung lejer la 2l de apă pe zi.

Din punctul meu de vedere, tot ce contează în astfel de situații este să-ți dorești suficient de mult și să nu mai găsești scuze pentru a amâna o schimbare. Nu există „de mâine”, „de luni”, „de la anul”. Există ACUM! Acum iei decizia, acum o pui în aplicare!

Și atunci când începi ceva, este foarte important să duci până la capăt! Tentații, ispite, drăcușori pe umeri, oferte de shaorma vor fi oricând. Ideea e să ajungi noaptea în pat și să fii mulțumit cu deciziile pe care le-ai luat pe parcursul zilei.

”Ajută-mă să gândesc singur!” sau cum să-ți mai muști limba din când în când…

This slideshow requires JavaScript.

Am fost întrebată zilele astea cum mi se pare atmosfera în clasă, dacă am întâmpinat probleme și dacă ceea ce am învățat la curs are legătură cu realitatea de zi cu zi. Și poate că sunt eu o fire uneori prea optimistă, dar când a fost vorba să mă gândesc la ce probleme am întâmpinat, nu mi-a venit niciuna în minte.

Dar nu vă imaginați că în fiecare zi, când am plecat de la școală, am țopăit de fericire în drum spre casă și nu am avut nici un fel de grijă. Au fost zile când mă întrebam dacă într-adevăr lucrurile decurg normal, dacă nu cumva sunt eu prea relaxată și ar fi cazul să mă agit și eu în anumite situații, dacă tratez anumite lucruri cu superficialitate și poate ar trebui să le acord mai multă importanță…

Iar în acele clipe, ajungeam acasă, mă întindeam în pat și mă întrebam următoarele lucruri:

  1. Am avut grijă ca mediul clasei să fie unul potrivit planului de dezvoltare al acestor copii?
  2. Am făcut prezentări copiilor, acoperind toate domeniile prezente în albumele mele?
  3. Am îndrumat copiii spre materialele prezentate anterior, oferindu-le în același timp libertatea de a alege cu ce să lucreze?
  4. Am fost atentă să nu devin un obstacol în calea copiilor și să le ofer ajutorul doar atunci când este imperios?
  5. Am reușit să observ felul în care lucrează copiii și felul în care interacționează unii cu alții?

Dacă răspunsul la aceste întrebări era „da”, mă relaxam, căci știam că sunt pe drumul cel bun. Dacă măcar la una din întrebări aveam dubii, mă reorganizam și încercam să adopt o altă strategie.

Și cum mai bine să faci asta, decât să reiei lectura cursurilor și să-ți aduci aminte de baza de la care e musai să pornești întotdeauna?

Astfel, vreau să scriu astăzi despre unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din teoria prezentată la curs și pe care am reușit să îl observ și să îl pun în practică la clasă.

Conceptul pe care mulți adulți îl consideră dificil este acela de a-i permite copilului să-și construiască propriul „eu”, propriul „sine”. Trăim cu impresia că, fiind adulți, bine crescuți și educați, deținem cunoștințele necesare și știm noi ce e bine și ce nu. Și pentru că noi am trecut deja prin toate etapele, vrem să le ușurăm munca celor mici și să le dăm informațiile pe bandă rulantă, să le arătăm ce și cum trebuie făcut și să îi corectăm pe loc, atunci când greșesc.

Nu vreți să știți de câte ori, în clasă, mi-am mușcat limba, ca să tac și să nu-i fac observație unui copil atunci când greșea. Sau de câte ori mi-am împreunat mâinile la spate, pentru a nu interveni atunci când un copil nu lucra cu un material așa cum îi prezentasem eu. Și de fiecare dată, în minte îmi răsunau vorbele: ”Face copilul un rău iremediabil? Strică materialul? Deranjează copiii din jurul lui?” Iar dacă răspunsul era „nu”, îmi luam agenda, notam observația și mergeam mai departe. La finalul zilei, citeam observațiile și știam cum să mă pregătesc pentru ziua următoare, pentru a-i arăta copilului cum trebuie să procedeze, fără a-l face să se simtă prost pentru că a greșit.

Atunci când acceptăm ideea că micuții își dezvoltă propriile interese singuri, reușim să ne dăm seama că motivația nu este ceva ce vine din exterior, din efortul adultului; ci din propria lor dorință și ambiție de a experimenta și a acumula cunoștințe. Ei nu au nevoie de panouri pe care să le afișăm lucrările, de recompense, de pedepse, competiție și teme. Nu au nevoie de note! La urma urmei, atunci când au învățat să meargă și să vorbească au făcut-o din proprie voință și nu pentru că a fost dorința adultului.

Într-un mediu Montessori, copilul este curios, vrea să descopere cât mai multe, vrea să afle ”de ce?” și ”cum?” se întâmplă lucrurile.

În ultima zi înainte de această vacanță scurtă, am intrat în clasă la ora 8.00 și am văzut 5 copii la dulapul cu lanțuri, prinși într-o discuție în contradictoriu. Eu nici nu făcusem ochi bine, nu-mi băusem cafeaua iar ei deja dezbăteau probleme de matematică. Trei dintre ei nu înțelegeau de ce lanțul lung al lui 10, care este atârnat într-un cui, deșirat, are aceeași valoare cu un cub auriu care este poziționat deasupra lui. De unde și până unde are cubul acela auriu valoarea 1000? Că doar ei au lucrat cu lanțul lung al lui 10, au pus etichetele corespunzătoare… dar ce legătură are cubul cu lanțul? Iar ceilalți doi, încercau să le demonstreze legătura dar nu erau suficient de expliciți.

Credeți că mi-a mai ars de cafea? Am stat și i-am observat câteva minute și când am văzut că cei doi micuți au renunțat la idee, pentru că nu reușeau să se facă înțeleși, m-am dus spre ei și i-am întrebat dacă au nevoie de ajutor. Răspunsul a fost „da”, fapt pentru care am făcut o prezentare pe care nu o aveam în program. Și am vorbit despre pătratul și cubul unui număr cu niște copii de 7-8 ani. Și îi priveam în ochi și vedeam sclipirea, vedeam curiozitatea, vedeam interesul. Iar în mine era o explozie de sentimente! Nu-mi venea să cred cât adevăr există în cuvintele pe care le-am auzit la curs. Iar atunci când am văzut că au înțeles ideea și că pot explora mai departe fără ajutorul meu, am știut că nu mai era nevoie de mine și m-am ridicat. I-am observat în continuare și am văzut că exista același interes, chiar dacă adultul nu mai era acolo să îi supravegheze. Nu era nimeni în preajmă să le spună „hai, hai, calculează! Află cât face 6²!” dar ei asta făceau.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce vreau să subliniez prin asta este că micuții sunt curioși prin propria lor natură, nu au nevoie întotdeauna de un adult care să le spună ce și când trebuie să învețe. Dacă îi observi și le oferi impulsul necesar, ei sunt dornici să exploreze, să afle, să caute informații în cărți, să-și întrebe colegii mai mari și să le solicite ajutorul.

Eu nici nu eram în clasă când ei deja își manifestau curiozitatea și voiau să afle mai multe decât le arătasem eu într-o prezentare anterioară.

Este suficient să le dai cheile, iar ei își deschid propriile uși. E suficient să le stârnești interesul printr-o prezentare de 5-10 minute, iar ei vor aprofunda singuri. Iar atunci când se vor bloca în dreptul unei uși, nu vor ezita să-ți ceară ajutorul! Trebuie doar să le acorzi timp și încredere.

Aaa… și să-ți mai muști limba din când în când!

%d bloggers like this: